Cuprins:
(Citește continuarea în revistă la pag. 6).
Pag. 4-5
Zidiri și vremuri
Biserica părăsită din Bobda – de Andrei Mircea BARBU
Privind harta țării noastre, puțin mai jos de locul în care ar trebui să fie ora 9, dacă această hartă ar fi cadranul unui uriaș ceasornic, pierdut pe întinderea imensă a Câmpiei Banatului, găsim satul Bobda. Este un sat mic, aparținând de comuna Cenei, nu departe de granița cu Serbia. O așezare neînsemnată, cu câteva sute de locuitori, cum sunt atâtea altele în această parte a țării și care nu se remarcă prin nimic deosebit. Și totuși…
În vara anului trecut, având de rezolvat niște probleme personale, am trecut și prin Bobda (a nu se confunda cu Bogda, un alt sat din Timiș, aflat în partea opusă, în nordul județului). Nu mai trecusem niciodată pe aici, deși satul se află la numai 24 de kilometri de Timișoara. Mergând pe strada principală, am avut surpriza să găsesc, în mijlocul unui parc, năpădit de o vegetație deasă, clădirea imensă a unei biserici abandonate, aflată într-o stare avansată de degradare. O biserică romano-catolică, care prin mărimea ei domină tot satul, înfruntând și acum, cu stoicism, trecerea implacabilă a timpului. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 5
Alpin Film Festival
După Ediția 0 din acest an, întâmplată în luna martie la Predeal, Dan Burlac, organizatorul Festivalului, ne dă vești dintre cele mai îmbucurătoare. Alpin Film Festival se va produce, printr-o nouă ediție, dincolo de miezul lui ianuarie ce va să vină, gazdele evenimentului urmând să fie, în primul rând, orașele Brașov și Bușteni. Invitați de marcă din țară și străinătate, proiecții de filme, expoziții și lansări de carte, o gală a premiilor, alte și alte surprize interesante se pregătesc de pe acum de către organizatori spre a răsplăti din plin pe pasionații înălțimilor, pe toți iubitorii ascensiunilor și civilizației montane. Vom reveni, cu noi detalii, în numărul viitor al revistei.
Pag. 6-7
ProEtnica 2016
România poate fi și model
Ne asigură domnul VOLKER REITER, președintele Centrului Educațional Interetnic pentru Tineret (ibz) – a consemnat Mihai OGRINJI
– Stimate domnule Volker Reiter, ce vă mai amintiți despre prima ediție a festivalului Proetnica?
– Mi-aduc aminte, printre altele, că la prima ediție am început să organizăm seminarii pregătitoare, la care am invitat și minoritățile și autoritățile. La următoarea întâlnire au venit d-l Carol König, doamna Precupețu, de la Departamentul pentru Relațiile Interetnice, alte câteva persoane a căror prezență a fost foarte importantă. La prima ediție cred că au fost vreo 14 minorități. Se întâmpla asta în anul 2000. Sincer să fiu, eram puțin necopt atunci pentru ceea ce făceam. cam așa s-a realizat Proetnica, după acea a venit o altă ediție și iată, astăzi, suntem la a XIV-a reuniune de acest fel.
– Care dintre cele 14 ediții v-a rămas ca un reper aparte, ca moment de vârf, să zicem: am în vedere, mai cu seamă, participarea atât a minorităților, cât și a spectatorilor și turiștilor?
– Noi am avut și ediții care s-au desfășurat pe parcursul a zece zile, iar programul avea loc numai după-amiaza. O „ProEtnica“ foarte bogată, din multe puncte de vedere. Domina dorința de a fi cât mai multe minorități la un loc. Era însă și dificil, în unele privințe, motiv pentru care am stabilit ediții de patru zile. Reuniunea din acest an este cea mai consistentă, având 600 de participanți și o mie de înnoptări. Anul trecut, am înregistrat 800 de participanți tot cu o mie de înnoptări. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 6-7
Destinații turistice de Excelență: Băile Felix – de Matei BROD
O nouă întâlnire cu români din jurul României s-a petrecut în perioada 16-20 septembrie a.c. Un autocar întreg, cu membri ai Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, s-a oprit, mai întâi, la Jula, cum îi spun românii de acolo. Să nu vă închipuiți că s-a mers non-stop de la București și până acolo. Șoselele noastre rănite nu ne îngăduie o asemenea ispravă. Poate în situații speciale. Așa că am răzbit noaptea la hotelul Termal – renovat și cochet – din Băile Felix, incredibila stațiune bihoreană care se poate măsura – prin înfățișare, efecte terapeutice ori alte servicii – cu orice surată mai cu moț din întreaga Europă. Cine va ajunge la Felix, după o pauză de un deceniu, să zicem, se va freca, în mod sigur, la ochi… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 8-10
Interferențe şi drumuri vrâncene – A consemnat Mihai OGRINJI
Timp de trei zile am străbătut Țara Vrancei grație invitației d–lui Fănică PANCIU, președintele Asociației culturale „Ion Slavici“ din orașul al cărui nume îl poartă. Meleagul, vestit încă de pe vremea voievozilor bătrâni și a cronicarilor înțelepți, te fascinează prin comorile lui excepționale și te cutremură, în nu mai mică măsură, prin absurd de slaba punere în valoare turistică a lor. Am fost la Lepșa (rămasă în fază embrionară ca mini-stațiune turistică, ce excelează prin servicii proaste, chiar și la o pensiune de 5 margarete, precum „Casa Robert“) și la vechea și noua biserică a mânăstirii de aici; la Soveja marelui savant Simion Mehedinți; la Soveja „Mioriței“ descoperite de Alecu Russo, aflat în surghiun într-o chilie a bisericii înălțate de Matei Basarab (Vasile Lupu întorcându-i ctitoria prin biserica Stelea din Târgoviște); la Soveja eroilor din Primul Război Mondial, ca și la mausoleul de la Mărășești. Am fost în satul lui MoșIon Roată, la Câmpuri, am fost și la Vizantea, unde apele cu apreciate calități curative se irosesc în paguba tuturor. Dar unde nu m-a dus Conu Fănică în cele trei zile, el însuși un mare iubitor și cunoscător de istorie, fost primar al orașului Panciu -și încă nu și-a spus ultimul cuvânt -, un împătimit colecționar cum nu prea mulți poți întâlni dintr-un capăt în celălalt al țării. Curtea-i largă și casa generos încăpătoare sunt veritabile muzee, cu secții dintre cele mai înstărite: etnografie și folclor, pinacotecă, „săli“ de bibliotecă, numismatică, documente vechi, alte și alte valori pe care nu le întâlnești laolaltă oriunde și oricând. Despre unele am mai scris cândva, despre altele -urmează. De data asta am stăruit asupra a două comori cu totul speciale. Le veți descoperi din primele rânduri! (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11
O destinație inedită:
Muzeul Răzeșilor Găzari – de Romulus Dan BUSNEA
Dacă vă aflați în județul Bacău și vizitați mirifica zonă a văilor Trotușului și Tazlăului, sau veniți dinspre Bacău și vă îndreptați spre municipiul Moinești (DN2G), ori spre stațiunile Târgu-Ocna și Slănic-Moldova, nu ezitați să vizitați o bijuterie arhitectonică ce adăpostește comori din lada de zestre a băcăuanilor: Muzeul Răzeșilor Găzari de pe Valea Tazlăului Sărat. Se găsește în satul Prăjești, comuna Măgirești, la doar 7 km de orașul Moinești.
,,Între locurile binecuvântate aflate în spațiul românesc dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, în care istoria și legenda se împletesc armonios, în care oamenii și-au durat așezări și au trăit neîntrerupt, se află și Valea Tazlăului Sărat, în care au sălășuit răzeșii găzari, oameni destoinici, viteji slujitori, lăudați și răsplătiți de către domnii Țării Moldovei, în evul mediu românesc, cu pământuri (răzeșii) pentru credința și fidelitatea lor. Localitățile așezate pe cursul Tazlăului Sărat (de la izvoarele de sub vârful Geamăna, din formațiunea muntoasă a Goșmanului, și până la îmbrățișarea sa cu Tazlăul Mare, la Tescani), s-au dezvoltat în decursul istoriei sub aceeași zodie norocoasă a unor bogății naturale deosebite (păcură, sare, păduri, vânat ș.a.). Dar și a unei atitudini demne și curajoase, a unei credințe jertfelnice față de domnii țării. Așa au fost răzeșii găzari, pecete de noblețe păstrată până azi, mai ales în comunele și satele unde mai există case de patrimoniu ce au aparținut acestori „oameni ai Măriei Sale“ (Măgirești, Prăjești, Bucșești, Poduri, Cernu)”, scrie prof. univ. dr. Constantin Parascan în lucrarea ,,Nume de persoane în localitățile de pe Valea Tazlăului Sărat-Bacău din cele mai vechi timpuri până azi”. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 12-13
Arborii vieții
Lemnul în gospodăria țărănească – de Casian BALABASCIUC
Orice comunitate omenească a luat naștere şi s-a dezvoltat pe baza unor resurse locale, capabile să-i asigure existența. Exploatarea şi valorificarea acestor resurse naturale a fost de fiecare dată definitorie pentru evoluția societății determinând şi orientând relațiile interumane. Faptul că spațiul carpato-danubian a fost bogat, înzestrat cu păduri, care dețineau, conform unor estimări, peste 70% din suprafața actuală a României, explică în mod firesc apariția unei civilizații a lemnului pe acest teritoriu. Materia primă pusă la dispoziție de masivele forestiere, pe cât de variată pe atât de valoroasă, a fost un factor decisiv de civilizare. Atâta vreme cât valoarea în sine a lemnului nu a fost substituită de valoarea artificială a monedei, în comunitățile sătești au existat toate condițiile pentru apariția şi cristalizarea unor obiceiuri şi datini legate de pădure şi a principalei resurse pe care o punea la dispoziția colectivității: lemnul. Prin mărirea considerabilă a vitezei de circulație a valorilor materiale, moneda s-a dovedit ulterior un catalizator al economiei, dar ca efect secundar a devenit un impediment, iar în unele cazuri a dus inevitabil chiar la desființarea unor practici, punându-şi pecetea distructivă asupra laturii spirituale a comunității.
Faptul că lemnul a fost apreciat din cele mai vechi timpuri ca materie primă de către omenire îl demonstrează, în parte, reducerea drastică a suprafeței fondului forestier, reducerea ponderii unor specii forestiere de calitate superioară în compoziția pădurilor şi existența a numeroase dovezi materiale a utilizării lemnului de către om. Exploatarea susținută a masivelor forestiere este o realitate, uneori dură, care dovedește interesul pe care l-a reprezentat din cele mai vechi timpuri lemnul. Dezvoltarea rurală în cadrul aşa numitei civilizații a lemnului este confirmată de multitudinea activităților şi meșteșugurilor sătești bazate sau derivate din utilizarea acestei materii prime. Având calități fizice şi tehnologice deosebite, lemnul s-a dovedit util în numeroase domenii de activitate. Utilizarea sa a fost tradițională în cadrul gospodăriei țărănești din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 14-15
Montana
Masivul Buila
În Săptămâna Mare – Text: Dinu BOGHEZ, foto: Ionică LERA
N-a început grozav excursia plănuită în Buila. Autobuzul cu care trebuia să plecăm spre Bărbătești a trecut pe lângă noi fără să oprească. Mai că ne-a venit să renunțăm. Până la urmă, din autogara aflată în apropiere, am găsit un altul, care ne-a dus până la ramificația din șoseaua principală. Câtăva vreme am mers pe asfaltul drumului Bodeștilor, primul sat întâlnit în cale. Mai apoi l-am părăsit și l-am urmat pe cel de pe malul stâng al Otăsăului. Neasfaltat, dar unic în felul său. Liniștea satului, cu plaiuri însorite și case rare, ne însoțea peste tot. Ici-colo, câte un câine lenevit de razele soarelui dimineții frumoase în care ne aflam mai hămăia într-o doară, cât să-și joace rolul de paznic. Câte un bătrân, cu pielea frământată de riduri, ne răspundea la binețe. Era peste tot momentul de visare pe care ni-l doream. Când am ajuns în centrul Bărbăteștilor, oarecare freamăt începea să se simtă. Mi-era cunoscut din alte multe împrejurări. Magazinul satului, cârciuma ridicată la rangul barului, micuțul muzeu etnografic și, peste toate, casa în care trăise nea Mitică, cel care de atâtea ori îmi ușurase drumurile de apropiere de Buila, ca și de alți mulți munți. Acum, doar câinele furios îmi răspunsese la bătaia mea în poartă. Dar poate era prea de dimineață și de aceea casa răspundea a pustiu.
Am plecat mai departe, printre casele la care sărbătorile ce băteau la ușă se apropiau văzând cu ochii. Din drum ne-a luat o mașină și câțiva kilometri ni i-a luat din picioare. Poate ne văzuse rucsacii încărcați, sau cine știe, s-o fi luat după albeața părului meu. Ne-a lăsat pe valea Otăsăului, lângă stația de tratare a apei. Mai aveam până la Cracul Pătrunsei, de unde începea urcușul, doar vreo 2 kilometri. Acolo se despărțeau drumurile spre înălțimile la care voiam să ajungem. Intenționam să urcăm pe Cracul Pătrunsei, pe crucea roșie, pe lângă crucifixul înălțat deasupra chiliei călugărului-paznic al porții de intrare a celui ce odată fusese doar Schitul Pătrunsa. O scurtă odihnă, înaintea potecii cu urcuș abrupt, pe care urma să apucăm. Vânzoleală mare la chilie. Se încărcau desagii cu de-ale gurii, aduse cu mașina de puțină vreme. Măgărușii care urmau să le ducă în spinare pășteau iarba proaspătă din preajmă, așteptând samarele pe care trebuiau să le ducă până sus. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 16-17
Montana
O traversare mult visată – de Dinu și Marlene MITITEANU
Într-un mai vechi articol comparam creasta făgărăşană cu „un uriaș animal preistoric, cu mai multe capete spre Defileul Oltului şi coada spre Piatra Craiului, cu picioare miriapodice, asimetrice, mai scurte, dar mai viclene spre nord, şi mai lungi, mai blânde spre sud”. Unele dintre cele nordice sunt traversate de poteci turistice marcate: Muchia Ciobanu-Tunsu de la cabana Negoiu (Piatra Prânzului) prin Strunga Ciobanului spre căldăruşa de sub Strunga Dracului a văii Laita. Alta este poteca ce pleacă de lângă Fereastra Zmeilor/din Portiţa Arpaşului şi conduce prin căldările nordice spre cabana Podragu, traversând muchiile întâlnite prin Portiţa Frunţii (între Căldarea Pietroasă şi Căldarea Mare a Arpaşului), apoi prin Strunga Podrăgelului şi Şaua dintre Lacuri. Iar poteca ce urcă pe valea Viştişoara, de la lacul Viştişoara traversează spre est Muchia Drăguşului prin Curmătura Răcorelelor, ajungând în căldăruşa Răcorelele de Jos, aparținând de marea Căldare Sâmbăta. De fiecare dată când am parcurs parțial sau integral creasta făgărăşană, ne promiteam să parcurgem cândva aceste picioare-culmi-muchii-custuri. Şi le-am parcurs mai apoi (în anii 2000-2006) cu Marlene pe mai toate nordice, mai ales dinspre pădure spre creasta principală! Dar pe câteva din cele nordice nu integral, nu până la „coloana vertebrală“, căci în amonte de „V“-urile finale, ar fi fost necesară coardă şi asigurări, au pasaje de gr. 1B-3A, aşa cum scrie făgărăşanul (acum bucureștean) Andrei Beleaua, care le-a parcurs pe toate şi vara și iarna! De câteva ori am avut echipamentul necesar, dar din acea „spintecătură-portiţă-curmătură-şeuţă“, din diverse motive (vreme nefavorabilă, rucsaci grei) am coborât spre valea din stânga sau din dreapta. Iar după 2008 am parcurs cu colegi de club şi mai toate culmile sudice, până la limita pădurii, coborând în valea din stânga sau din dreapta, urcând în culmea de vizavi şi urmând-o pe aceasta în amonte până în creasta principală. Din căldarea Podragu am trecut de mai multe ori spre răsărit, în cea vecină, frumoasa căldare Ucea. În vara anului 2008, cu șapte colegi de club, am montat corturile în căldarea Ucei şi apoi am urcat în Portiţa de Sus a Muchiei Gârdomanului – 2.285 m, muchie pe care am parcurs-o spre aval. Știam că zona ei inferioară, dinspre cabana de vânătoare, poartă numele „Răutățile Gârdomanului“, nume meritat ce nu-l mai explic. Amintesc doar că acolo „s-a recoltat“ trofeul de ţap de capră neagră în 1934, declarat record mondial în 1937, cu 141,10 p CIC! Record ce dăinuie şi azi! Prin contrast cu „jungla alpină“ a „răutăților“, în glumă am numit „bunătățile“ zona dintre „răutăți“ şi Portiţa de Sus, căci e gol alpin, custură, dar ușor accesibilă. Iar urcarea pe valea Ucea de la limita pădurii până la corturile noastre a rămas de neuitat: numai noi şi o turmă de oi pe acea vale, o succesiune de faine cascade, cum sunt şi cele de pe mai cunoscuta Vale a Doamnei, vecina din vest a Văii Bâlea. (Citește tot articolul în revistă).
Pag. 18
Semnale de alarmă
Cheile Turzii – de Matei BROD, foto: Liliana BECEA
Cheile Turzii, această „ultimă răbufnire geologică a Munților Trascău“, se întinde pe aproape 1,5 km lungime. Cu un peisaj de o varietate și spectaculozitate aparte, acest areal, care din depărtare se arată ca un imens „V” rostuit în albul stâncilor de calcar, constituie o zonă protejată de circa 320 ha. A căpătat acest privilegiu încă din anul 1938, iar în 1950 i s-a acordat statutul de Monument al Naturii. Înscrierea Cheilor Turzii pe lista patrimoniului UNESCO a subliniat o dată în plus importanța specială a acestei rezervații naturale. (Citește întregul articol în revistă).
Pag. 19-20
Juventus
Căminul Frumuseții – de Maria Bianca STOICESCU
Vreți să veniți cu mine acolo unde aș vrea să mă întorc (măcar cu gândul)? Nu știu în ce stare vă găsesc aceste cuvinte. Eu le scriu acum, când mai sunt doar două săptămâni de vacanță, doar câteva zile din vară.
Mi-au plăcut atât de mult ultimele 4 luni. M-am entuziasmat încă din mai, când a fost prima etapă a Campionatului Național de Turism Sportiv „Ștafeta Munților“. Lumina de mai… După lumina din Măcin, a urmat concursul din Ciucaș, unde ploaia ne-a făcut ciuciulete, dar nu ne-a împiedicat să ne distrăm. A început și vacanța, am fost într-o tabără în Apuseni, cu școala. Acolo plutește un farmec specific, parcă frunzele au o nuanță de verde special. M-au surprins plăcut două obiective de poveste: Groapa Ruginoasa și Ghețarul Scărișoara. Vă spun, pentru că nu-mi venea să cred cum de nu aflasem de frumusețea lor de mai demult. Desigur, am vizitat și Peștera Urșilor, ne-am avântat și în alte câteva drumeții, dar Apusenii mai păstrează încă multe mistere. Poate când mă voi întoarce, voi fi cu cei de la Arcul Carpatin. Îi cunoașteți, nu-i așa? Ei formează Asociația ecologică ce poartă numele lanțului montan din țara noastră. Ei sunt oamenii minunați care m-au făcut să iubesc din ce în ce mai mult muntele.
Acum, cu gândul, hai să călătorim mai în sud-est de Apuseni. Un sfârșit de săptămână mă găsește pe Valea lui Stan, un traseu de vis de lângă barajul Vidraru. Am fost acolo cu familia. Canionul, echipat cu scări și lanțuri, pentru o parcurgere mai ușoară, mi-a sporit adrenalina și m-a uimit cu peisajele sale frumoase: cascade ce se varsă-n trepte în bazine de smarald, pădurea tăinuită cu miile de pietre și pietricele și, în final, lacul Vidraru, înrămat în zările albastre. (Citește continuarea în revistă).
Pag: 21-22
Montana
Fiziologia și medicina marilor altitudini (II)- de Nicolae C. Dimache
Un alt element care condiționează și limitează performanța fizică la altitudine este reducerea difuziunii și transferării oxigenului din aerul alveolar în sângele capilar. S-a constatat (West, Wagner 1980) că ritmul de creștere al presiunii de oxigen în ultima parte a capilarului pulmonar este extrem de lent, iar la altitudini de 5.800 m rămâne o diferență de PO2 de 7 mmHg între gazul alveolar și sângele capilar. Această diferență importantă este datorată scăderii difuziunii oxigenului; ea este accentuată în timpul efortului. Un rol important în reducerea transferului de oxigen din aerul alveolar în sângele capilar îl joacă modificările perfuziei pulmonare și afinitatea hemoglobinei pentru oxigen, care este modificată. Perfuzia pulmonară este redusă în anumite zone pulmonare, ca efect al vazoconstricției arteriale provocată de hipoxie. Afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este și ea modificată, în sensul unei creșteri a încărcării oxigenului pe molecula de hemoglobină în capilarul pulmonar în condiții de difuziune limitată la altitudine. Creșterea afinității este ilustrată de deplasarea spre stânga a curbei de disociere a hemoglobinei, având ca rezultat o creștere a saturației SatO2 și o echilibrare mai rapidă a echilibrului între PO2 a gazului alveolar și cea din sângele capilarului pulmonar. Alcaloza respiratoare importantă menține în sânge o PO2 joasă în prima fază a încărcării, realizând astfel o diferență mare de PO2 între aerul alveolar și sângele capilar în marea majoritate a timpului de oxigenare. Această diferență mare de PO2 accelerează încărcarea. La alpiniștii la mare altitudine, din cauza eliminării masive de CO2 prin hiperventilație, alcalinitatea sângelui crește mult, ajungând până la pH de 7,7 pe vârful Everestului. Această alcaloză respiratoare provoacă o deplasare la stânga a curbei de disociere a hemoglobinei, crescând, cum am văzut, afinitatea hemoglobinei pentru oxigen. Locuitorii la mari altitudini din Anzi, quechua, au o capacitate de difuziune pulmonară cu 20-50% mai mare decât locuitorii la nivelul mării, în parte datorită unui volum pulmonar crescut. (Citește întregul articol în revistă).
Pag. 23
Traseul Central din Piatra Bardosului – de Cătălin CREȚU
Cunoscut pentru premierele sale din Bucegi (Hermann Buhl, Tavanele de Argint) sau din Buila (e de ajuns să amintesc Păianjenul Galben), Dan Vasilescu are câteva trasee frumoase şi în Cheile Bicazului: Traseul Fecioarei din Piatra Mariei (care acum nu se mai urcă, din cauza unei prăbușiri în partea de sus), Traversarea Îngerilor în peretele sudic al Pietrei Mariei, Eva, Fisura Cuşmei Lapoşului și Ruxandra în Cuşma Lapoşului, Traseul Central şi Prietenia lui Samson în Piatra Bardosului, sau Peretele Lapoşului.
Dintre acestea, Traseul Central din Piatra Bardosului mi-a plăcut cel mai mult. Zona are ceva aparte – e mai izolată şi mai liniștită decât majoritatea locurilor din Bicaz; nu auzi mașini, nu vezi nici un centimetru de șosea. Când am fost prima dată acolo un șoim călător (Falco Peregrinus) se rotea insistent deasupra noastră. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 24
Revista ROMÂNIA – de Matei BROD
Cea mai importantă publicație turistică de la noi, din perioada interbelică, avea titlul „România“. Era editată de Oficiul Național de Turism, înființat în februarie 1936. Simultan, își începea existența și revista „România“. Poate sunteți curioși să aflați ce cuprindea numărul ei pe luna iunie a acelui an, de fapt, un număr dublu (iunie-iulie), în 36 de pagini. Din editorialul semnat de scriitorul Demostene Botez, redactor șef, aflăm, între altele, că ONT trebuie să țină „sub supraveghere ameliorarea drumurilor, mijloacele de ameliorare a transporturilor, controlul hotelurilor și civilizarea lor, controlul restaurantelor și ameliorarea lor, organizarea stațiunilor climaterice și balneare, marcajul șoselelor”. Emanoil Bucuța, cel care, la rândul lui, realizase, până la sfârșitul anului 1935, excelenta revistă „Boabe de grâu“, propunea cititorilor vizitarea câtorva „Orașe romantice din România“ – Turnu Severin, Turtucaia, Iași, Sighișoara, Curtea de Argeș – în vreme ce Mihai Tican Rumano elogia frumusețile lacustre, printr-un reportaj intitulat „În împărăția bălților noastre“. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 25
Montana
Salvamont Baia Mare – consemnat Ovidiu BĂRĂIAN, A.N.S.M.R. Cluj-Napoca
În nordul extrem al țării, activează cu multă dăruire, în ceea ce priveşte mișcarea turistică în munți, formația Salvamont Baia Mare. Pentru a afla istoricul acestei echipe l-am contactat pe primul șef al Salvamontului, dr. Ludovic Györffy, membru marcant al salvatorilor montani din România. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 27-28
Prin munții altora
Premieră schi alpinistică (II)
Nevado Chearoco (6.127 m) – de Mihai PUPEZA
La ora 12, ultimul ajunge pe vârf. Îi urmărim din tabăra avansată prin binoclu pe cei 4 cum se apropie de vârf, cum ating vârful, cum se grupează pentru poze, cum coboară. Am coborât cu Dado înainte de 10. Dac-ar fi fost să urc cu doar 100 de metri pe oră, în 4 labe, la ora 2 aș fi fost pe vârf. Mă bucur pentru ei, mă bucur pentru expediție, însă bucuria aceasta nu-mi poate nici înlocui, nici estompa dezamăgirea și confuzia. Ce să fac, ce pot face?
La ora 3 sunt toți în tabără. Patru copii maturi, storși și arși, urlând de fericire, depănând amintirea pasajelor dificile… De noi își aduc aminte doar când se potolesc. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 29-30
Atlas Las Vegas, fabulosul (I)
Downtown Las Vegas – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG
„Welcome to fabulous Las Vegas, Nevada” scrie pe panoul iluminat în stil nostalgic cu lămpi stridente, de neon. Pancarta e amplasată acolo unde începea orașul acum șaizeci de ani. Între timp, metropola a crescut peste poate, iar panoul – motiv fotografic atât de-ndrăgit încât stăm la coadă ca să putem ajunge la el – e situat în inima orașului, protejat de lege, fiind mostră tipică a artei POP specifice vremurilor în care glamourul era-n floare. Stă bine-nfipt exact la locul său inițial, la începutul bulevardului Las Vegas și, implicit, la kilometrul zero al celebrului strip („fâșia”). Ne pregătim și noi să ne balansăm pe „panglica” orașului păcatelor, un fel de Mecca a capitalismului, la care americanii merg în pelegrinaj când vor să se închine zeității Mamona, sau când se satură de viața de cetățean cuminte.
Nu știu ce mă contrariază mai mult: cuvintele vegas și nevada, care înseamnă în spaniolă „pășuni” și „ninsoare”, sau adjectivul fabulous, care mă duce cu gândul la păcăleli între animale de poveste, din fabule. Îmi vine greu să-mi închipui că vietățile șirete, zăpada sau câmpiile mănoase își pot da mâna în deșertul arid, care se-ntinde în jurul nostru ca o cratiță supradimensională, încercuită ermetic de munții cu aspect la fel de dușmănos. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 31
Repere culturale
Muzeul Franz Kafka (Praga) – de Virginia-Camelia BOBARU
În plin centru istoric și turistic al Orașului de aur, putem pătrunde într-o mică lume unde timpul aparține unei conștiințe ce a marcat cultura secolului al XX-lea. Este muzeul dedicat scriitorului Franz Kafka, City of K. – Franz Kafka and Prague. (Casa în care s-a născut acesta se afla în Cartierul evreiesc și a fost distrusă în 1887). Pentru o personalitate atât de complexă și de surprinzătoare, conceptul tradițional al unei case memoriale a fost cu totul ignorat. Nimic nu mai seamănă cu expunerea statică a imaginilor și documentelor, iar ingeniozitatea instalațiilor se confundă cu arta. Aici praful nu se poate așterne ca o fatalitate a ignoranței și a nepăsării. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32
Răscruci basarabene
Independența, lecția unui sfert de veac – de Alecu RENIȚĂ
Din 1812 şi până azi, Basarabia a cunoscut două episoade explozive de reafirmare a identității sale româneşti. Primul şi cel mai important eveniment, care a zguduit Basarabia şi a reîntors-o la vatra ei maternă, s-a produs la 27 martie 1918. Al doilea eveniment a avut loc pe 27 august 1991, prin desprinderea de același imperiu al minciunii, teroarei şi umilinței. Ambele evenimente reprezintă cele mai valoroase file de istorie scrise de patrioții basarabeni şi fac parte din marile zbateri ale acestui pământ de a evada din închisoarea rusească, de a-şi face singur dreptate şi de a se reîntoarce la casa părintească, la sânul Patriei Mame – România.
În primul caz s-a reuşit, în cel de-al doilea – urmează. Desigur, am putea vorbi mult şi argumentat despre pactul criminal Molotov- Ribbentrop, să așteptăm la infinit alții să ne facă dreptate şi să ne reîntregească Țara. Spre cinstea noastră, totuşi, nu am stat în așteptări şi discuții sterile, ci, cu forțele proprii, am readus în Basarabia Limba Română, Alfabetul Latin, Tricolorul, Suveranitatea… Nici Independența nu a căzut ca un cadou nesperat peste pământul Moldovei. A nu vedea în ziua de 27 august 1991 șiragul lung de basarabeni care au visat, au sperat şi au luptat pentru păstrarea ființei naționale şi pentru libertate, înseamnă a măsura cu nimicnicia prezentului cel de-al doilea mare eveniment din istoria Basarabiei din secolul al XX-lea. (Citește continuarea în revistă).
