Revista România pitorească nr. 483 ● 2015

Sumar:

România pitorească nr. 483 (4/2015)  

Pag. 2

Pag. 4-6

Cronică de turism

Spania și România, o paralelă inegală – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

La momentul strămutării mele pe țărmul iberic al Mediteranei, Spania aniversa un sfert de veac în libertate, adică 25 de ani de la eli­berarea de sub regimul dictatorial al Generalissimului Franco. În acea etapă de avânt economic, „tweenie Spania” se răsfăța, purtată în elan mai ales de turismul în floare. În multe domenii se făcea remarcată vigoarea neobișnuită a generației tinere, născute și crescute în spiritul concurenței deschise și al elanului progresist, generația post-restricții.

Turismul era domeniul în care forța aceea inovatoare explodase cel mai tare. Milioanele de turiști interni și internaționali n-aveau cum să se-nșele, boom-ul din domeniul imobiliar cu destinație de vacanță fiind copleșitor. Cifrele prognozate se întreceau în optimism funda­mentat, în timp ce nouă, frățiori români la început de drum, ne cam lăsau gurile apă după așa minunăție…

Ne-am zis că putem să aspirăm la același destin norocos, dacă pu­nem osul la treabă și ne acordăm un răgaz de 25 de ani, cum au avut ei. Aveam și noi, la rândul nostru, circumstanțe istorice atenuante, dar și motive să privim cu încredere în viitor, pentru că politicienii care luaseră destinele României în mână după îndelungata noastră noapte dictatorială ceaușistă – cu nimic inferioară celei franchiste – își puseseră drept cap de afiș descătușarea turismului autohton.

Dar n-a fost așa. Au trecut alți douăzeci și cinci de ani de la eve­nimentele din 1989 și „tweenie Romania” se zbate la capitolul turism în continuare, nu pentru că ar fi ținut ea cu tot dinadinsul să rămână în leagăn, ci pentru că i-a lipsit hrana necesară ieșirii din pubertate. Căutând explicația, m-am gândit să cercetez diferențele dintre mode­lul spaniol de trezire din criză și modelul nostru de prelungire a ei.

Evident că litoralul e un magnet imens în Spania, ca și la noi. Sunt de acord că țărmul lor este incomparabil mai întins decât al nostru, dar sub aspectul înzestrării naturale, Peninsula Iberică, pe ansamblul ei, nu e cu nimic superioară României. Chiar dacă spaniolii au mai mul­te parcuri naturale, nimic nu se compară cu frumusețea unică a Deltei Dunării. Iar nisipul plajelor lor e prin multe locuri mai grunjos decât al nostru. Ba mai mult, față de numeroasele întinderi aproape deșertice din Peninsula Iberică, cernoziomul roditor și codrii României sunt de invidiat. Concluzia este că, sub aspect calitativ, nu e cazul să ne facem complexe, deși cantitativ este clar că Spania punctează consistent, fi­ind pur și simplu mai încăpătoare. Auzisem că-n localitatea uitată de lume casele se dărăpănează şi oamenii se prăpădesc, așa că m-am așteptat să nu mai întâlnesc decât o mână de bătrâni însingurați şi câteva gospodării pustiite. Nu numai că nu mi s-au adeverit temerile, ba dimpotrivă, am fost chiar surprinsă de puținul cu care s-a schimbat între timp peisajul pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Chiar dacă n-am conștientizat până acum, mi-a lipsit ceva. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 6-7

Carpathian Man

10 pentru Maratonul Pietrei Craiului – de Matei BROD

Nu știu în ce măsură, în urmă cu un deceniu, când începea povestea Maratonului Pietrei Craiului, la Zărneşti, Lucian Clinciu anticipa succesul acestui proiect. Un proiect alcătuit și dezvoltat într-o manieră de mare profesionist. De la o ediție la alta, Maratonul s-a bucurat de un interes absolut spectaculos, încât te întrebi ce taine stau în spatele acestui, de-acum, brand de a putut să atragă, de la o ediție la alta, tot mai mulți participanți, de diverse vârste, de diverse profesii, din toată țara? Hotărât lucru: avem de-a face cu o încântătoare stare de spirit. De la copiii duși în față sau în spate, în „hamuri” specifice, sau de mână – ei vor fi maratoniștii de mâine, la fel cum unii dintre cei de azi au cunoscut întrecerea fiind copii – la oameni care, în plină senectute, sunt departe de a se rupe de seducția și misterul efortului fizic, a muntelui în general. Unde s-a mai văzut – maratonul este, totuși o întrecere, o bună ocazie de a stârni și mici orgolii – ca alergătorii să facă abstracție de rigorile concursului și să fie, unii cu alții, numai zâmbet, bunăvoință, respect? Marca „M.P.C.”, am putea spune cu toată convingerea. Ei bine, nu-i un lucru ușor, în zilele noastre, să dezvolți un astfel de eveniment care a atins nu doar o frumoasă vârstă, 10 ani!, ci și virtuți care țin de educație, de fair play, într-un cuvânt de ceea ce și-a propus creatorul evenimentului însuși. De a aduce în prim-plan „omul carpatin“, om educat, sănătos, plin de un spirit care amintește de preceptele olimpismului. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 7-8

Echilibrul ca un zbor – au consemnat Mihai OGRINJI și Mihai VASILE

Se spune că evoluția rapidă a omului, sub toate aspectele, s-a declanșat din momentul când s-a ridicat și a pornit să meargă pe două picioare. Alt orizont, alte perspective. Când a izbutit să vadă pământul și din cer, probabil că în mintea „zburătorului“ s-au petrecut fenomene cu totul senzaționale. Oricum, este o realitate de dată oarecum recentă – circa un veac și ceva – și în mod sigur vor fi existând și studii de toate felurile care să fi analizat riguros acest impact. Nu sunt un curajos, precum demnii urmași ai lui Icar, și de aceea întâlnirea cu aparatele de zbor îmi produc frisoane. Chiar și când este vorba de elicopter, cum s-a întâmplat la Maratonul Pietrei Craiului. Survolarea acestui impresionant masiv -spre a urmări, pentru orice eventualitate, traseul și concurenții care aleargă spre linia de sosire – este un spectacol în sine. Peste tot, priveliști cu adevărat de neuitat. Ca bucuria să fie deplină, după ce am admirat de la înălțime această porțiune a Arcului Carpatic, d-l comandor Ion Colcigeanu a avut amabilitatea să ne răspundă și la câteva întrebări. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 9-10

Zidiri și vremuri

Turnul Ștefan, simbolul orașului Baia Mare – de Nicu Jianu

Localitatea Baia-Mare („baie” însemnând mină, după „banya” = mina, în lb. maghiară, sensul toponimului fiind „mină mare”) a fost fondată cândva, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, de către minerii şi aurarii germani (cei care obțineau aur prin spălarea nisipului din râuri), colonizați de către regele Ungariei. Prima atestare documentară a localității datează din anul 1327, cu numele de Zazarbánya (Baia (mina) Săsar, după numele râului ce traversează localitatea). În 1329, este menționată ca şi oraş așezarea numită Rivulus Dominarum („Râul Doamnei”), aflată în imediata vecinătate a localității Zazarbánya. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 10-12

Ora de zăpadă

Anotimpul schiului – Text şi fotografii: Aniela şi Adrian CASETTI (www.club-boreal.ro)

În sezonul hibernal școala de schi ia locul excursiilor montane, fiind singura activitate în aer liber la care sunt invitați să participe copiii Clubului Boreal. Acordând importanță valorii acestui sport, clubul a organizat chiar de la înființarea sa tabere şi excursii de inițiere şi instruire în schiul alpin. Astfel, școala de schi, unde copiii au prilejul să descopere frumusețea şi beneficiile acestui sport, a devenit o autentică tradiție a activităților clubului, perfecționându-se permanent, prin acumularea unei bogate experienţe, în direcția unui acces mai rapid în deprinderea acestui sport. Complexitatea organizării, efortul şi disciplina solicitate participanților şi gradul de pericol plasează acest tip de activitate în categoria celor mai dificile acțiuni întreprinse.

Schiul este deosebit de complex, care se practică în condiții cu totul diferite în comparație cu alte sporturi. El solicită adaptare la condițiile atmosferice şi la teren, cere riscuri având un grad ridicat de periculozitate, depinde într-o mai mare măsură de echipament şi de o întreagă serie de factori tehnico-organizatorici. De aceea, sportivii sunt intens solicitați în toate planurile: fizic, psihic, intelectual, moral, tehnico-tactic.

Pentru copii schiul are o influență favorabilă dezvoltării fizice armonioase şi întăririi sănătății organismului, destinderii şi reconfortării fizice şi psihice, precum şi în combaterea sedentarismului. Capacitatea de efort a organismului este mărită prin exersarea sistematică a funcțiilor vitale şi de adaptare la mediul înconjurător. Se dezvoltă acuitatea şi precizia simțurilor, capacitatea de percepere a spațiului şi timpului, capacitatea de a aprecia şi lua hotărâri, spiritul de observație şi deprinderea de a învinge greutățile. Sunt puternic influențate trăsăturile de caracter (curajul, inițiativa, stăpânirea de sine, perseverența, corectitudinea) şi relațiile sociale (disciplina, punctualitatea, prietenia, conlucrarea, spiritul de echipă) ale copiilor. Școala de schi poate fi o componentă importantă a procesului complex de educație a copiilor, acest sport fiind bogat în virtuți educative şi satisfacții de ordin estetic. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 12-13

Natura te iubește, înțelege-o și tu! – de Alina NICULAE și Maria STOICESCU

Munţii… hotarele care ascund atâtea mistere, atâtea visuri şi poveștile celor care i-au străbătut.

Munţii nu sunt numai o varietate de spațiu, nu sunt numai marile catedrale ale pământului, ziduri de stânci şi cântece de izvoare, dar şi o evadare în frumos, o lume de care te îndrăgostești iremediabil în care intri tot mai adânc odată ce te captează.

Călătoria mea spre cunoașterea muntelui a început datorită unor oameni minunați care mi-au arătat încet-încet că muntele este un refugiu bogat de trăiri. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 12-13

Pe cărări de munte

Asociația Ecologică Arcul Carpatin – de Maria Bianca STOICESCU

În anul 2012, motivați de viziunea lor despre o lume verde şi pașnică, un grup de oameni încercați de experiențele unei vieți active şi de iubirea pentru munte au arătat că puterea unei echipe unite poate aduce o schimbare. Misiunea lor este de a transmite următoarelor generații importanța unui stil de viaţă sănătos în spiritul dragostei şi al respectului faţă de natură.

Asociaţia Ecologică „Arcul Carpatin” acționează pentru dezvoltarea şi practicarea ecologiei şi turismului românesc, oferind iubitorilor de natură posibilitatea practicării unor activități constructive şi distractive. Fiind fondată de persoane care au activat de-a lungul timpului în asociații ecologice şi turistice cu tradiție, precum: „C.T.M. Metrou”, „C.T.M. Via Montană”, „C.T.M. Aviamont”, profesionalismul şi seriozitatea „Arcului Carpatin” sunt incontestabile şi se îmbină minunat cu pofta de viaţă şi distracția.

Obiectivele nobile de ocrotire a naturii au dus la realizarea a diverse proiecte de succes ale asociației. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 14-15

Scrisoare din Bebissa

Magii cum sosiră – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Cum e Crăciunul în Spania? Subiectul pare banal, dar tot mă pune în încurcătură. Firește, Crăciunul e același peste tot, premisele religioase sunt identice: cu toții suntem creștini şi ne inspirăm din aceeași Biblie. Însă mă tem că paralelele rămân, cuminți, prin biserici. Pentru că, de cum iese din locașul de cult, Crăciunul îmbracă straie surprinzătoare, altele decât cele cu care ne-am obișnuit noi acasă. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 16-17

Întâlniri Rp

Mersul meu pe munte e un studiu, o experiență… – de Mihai OGRINJI

Convorbire cu domnul dr. Ovidiu Iuliu Marian, alpinist, fost președinte A.N.T.

Unul dintre textele de care îmi amintesc cu o bucurie aparte este și cel pe care l-am dedicat, în urmă cu un lustru, d-lui Ovidiu Iuliu Marian. Scriam atunci: „În septembrie 2005, când devenea președinte al Autorității Naționale pentru Turism, domnul Ovidiu Iuliu Marian era cel mai tânăr – 36 de ani – dintre cei chemați, până atunci, să conducă destinele turismului românesc. Avea toate atuurile profesionistului adevărat: excelent cunoscător al domeniului, plin de franchețe și lipsit de vanități tipice unora care populează la noi industria vacanțelor și călătoriilor – în interior sau pe margini.” Spuneam atunci, între altele, că fostul președinte al ANT a făcut posibil ca în acea scurtă perioadă să se fi „realizat cele mai multe broșuri, pliante, reviste, afișe, CD-uri etc., ca și unele dintre cele mai impresionan­te standuri pe care le-a avut România la târgurile internaționale de turism.”

Și mai scriam, câteva rânduri mai departe: „Extrem de riguros și dornic de cuprindere exhaustivă a unui domeniu – de pildă, deținea o nesfârșită colecție de legi ale turismului din cele mai diverse țări -, domnul Ovidiu Iuliu Marian era – sunt convins că a rămas la fel! – un mare iubitor al „raftului de bibliotecă plin cu literatură de turism“. Ca un veritabil colecționar prețuia cu fru­moasă râvnă tot ce însemna carte, album, ghid, revistă, într-un cuvânt scriere de turism, veche sau nouă, iar corpurile de bibliotecă din cabinetul domniei-sale ilus­trau în chip strălucit această pasiune.”

Ceea ce n-am consemnat atunci, deși nu eram străin de unele amănunte, este faptul că d-l Ovidiu Iuliu Marian se exersase, încă din copilărie, și ca un pasionat om de munte, cu multe escaladări la activ. Mai mult, în ultimii ani, mi-a trimis, cu o bună regularitate, superbe imagini ce-i ilustrau omeneasca bucurie care îl cuprindea la capătul ascensiunii. Adică acolo, sus, pe vârf.

Să aduc aminte că, în august 2006, cu o demnitate fără cusur, domnia sa își dă demisia din fruntea Autorității Naționale pentru Turism. Conjurații – din turismul de litoral, dar și câțiva extrem de vocali șefi de agenții de turism din București, poftind la funcția cu pricina, în cârdășie cu vreo doi jurnaliști abonați la unele „predispoziții“ – și-au dus proiectul până la capăt, derutați însă că nu li se opusese nici o rezistență… N-are rost să ne mai întrebăm: cine a avut de pierdut. Fără îndoială, industria ospeției de la noi, d-l Ovidiu Iuliu Marian fiind, practic, ultimul veritabil profesionist care a condus turismul românesc. Ei bine, în tot acest răstimp, de zece ani, dânsul n-a mai dat nici un interviu pentru presă.

Am avut privilegiul, zilele trecute, ca domnia sa să accepte să purtăm un dialog. Vă invit să-l citiți cu bucuria pe care am avut eu, consemnându-l! (Citește continuarea în revistă).

Pag. 18

Montana

Sub vraja Munților Călimani – de Alexandra Flavia MARCU

Străjuind legendara Ţară a Dornelor, munţii Călimani nu sunt doar bariera de stâncă dintre Moldova şi Transilvania, ci şi un loc de poveste, renumit atât pentru frumusețea sa sălbatică, dar mai ales pentru zeii de piatră pe care îi găzduiește: megaliții. (Citește întregul articol în revistă).

Pag. 19-20

Traversarea mult dorită – text și foto: Dinu și Marlene MITITEANU

Ursita a hotărât să vin pe lume la poalele dinspre Ardeal ale măreței creste făgărășene. De pe prispa casei părintești şi din curtea școlii, unde frecventam grădinița, priveam fascinat „Munţii” – doar aşa le spuneau oamenii locului. Şi mă miram nu atât de mult de cât de aproape sunt ei de cer, ci mai ales de ce şi cum, acolo sus, mantia albă a zăpezii sosește atât de devreme şi pleacă atât de târziu. Ascultam cu interes nenumărate povești şi întâmplări din acei munţi, relatate de „Moșu” (aşa îi spuneam Bunicului). Încercam să-mi imaginez cum e acolo sus, ce se vede dincolo. Doream să văd de acolo, de sus, satele din „Regat”. Regat spre care Moșu ne povestea de atâtea ori cum, în tinerețe, el şi alţi consăteni treceau clandestin ca şi Badea Cârțan, cel care declara autorităților ce-l anchetau: „Cine dracu’ a mai pomenit graniță prin mijlocul Țării!”. Dar tot Moșu ne spunea mie şi fratelui meu mai mic că „din creastă nu se văd satele de dincolo, că până la ele mai e un rând de munţi”! Mai târziu, pe hărți, am înţeles cum e cu „al doilea rând de munţi” şi că acesta se numeşte „Iezer-Păpușa”, despărțit de primul rând de către râul Dâmbovița. Râu care curge inițial spre răsărit, paralel şi printre „cele două rânduri de munţi”, şi apoi cotește spre miazăzi, probabil din cauza impresionantului zid de calcar al Pietrei Craiului ce i se ivise în faţă… Sărmana Dâmbovița! (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 21

Vârful Fartoșteanu Mare – de Dinu BOGHEZ

Într-o dimineață, nu atât de matinală cât mi-aș fi dorit-o, cu soarele care încă nu dăduse peste blocul din față, iată-ne plecați către Curmătura Vidruței. Pe Valea Oltului, circulație mai domoală, ca într-o zi de weekend, deocamdată cu mașini puține trezite la viață de „mișcarea auto”.

Nu eram încă hotărâți dacă să urcăm pe Mănăileasa sau chiar pe Fratoșteanu. Dar asta aveam să ne hotărâm atunci când vom ajunge în Curmătura Vidruței, la cota 1500 m, în cel mai înalt loc al șoselei de pe firul Mănăilesei. Depășim șoseaua de pe valea Lotrului, intrăm în Brezoiul inundat de soare, cu Țurțudanul cel înalt, păzind orășelul ca de când se știa pe meleagurile astea. Pe fundal, carapacele stâncoase ale Doabrelor păzesc locuri ascunse și pe înălțimile mai depărtate, florile minunate, vestitoare ale unei primăveri numai de ele știute. (Citește întregul articol în revistă). 

 

Pag. 23

Lecturi

Ueli Steck, un record de viteză pe Peretele Nordic al Eigerului – de Radu STOIAN

„The Swiss Machine”, așa cum este supranumit alpinistul elvețian, a reuşit, în ziua de 16 noiembrie a acestui an, să-și doboare atât propriul record de viteză stabilit în 2008, cât și pe cel din 2011 al compatriotului său Dani Arnold.

Pe vremuri, în perioada sa romantică, alpinismul era considerat „sportul fără spectatori”, o activitate sportivă în care nu existau competiție directă și clasamente. Pasionații practicau alpinismul animați de nişte idealuri care aveau prea puţin în comun cu prestația pur sportivă sau cu atingerea unor performanțe. Dorința de a explora, setea de aventură, cunoașterea propriilor limite fizice, dar mai ales psihice, abilitatea de a face față pericolelor, plăcerea de a te lega în coardă cu un prieten, erau la acea vreme motivele care îi conduceau spre culmi pe practicanții acestui sport. Perfecționarea tehnicii de cățărat, a materialelor tehnice și a echipamentului, a pregătirii fizice și psihice a alpiniștilor au făcut ca imposibilul de odinioară să devină astăzi posibil. Istoria alpinismului este plină de momente cruciale, când au fost depășite nişte bariere fizice, psihice și tehnice care erau considerate limita maximă ce ar fi putut fi vreodată atinsă.

Ueli Steck, unul dintre exponenții de vârf ai alpinismului extrem, este un sportiv care demonstrează că printr-un antrenament metodic și susținut poate realiza cele mai dificile ascensiuni într-un timp ce numai cu câţiva ani în urmă ar fi părut neverosimil. Pentru a înțelege mai bine dimensiunea acestei performanțe recente, într-adevăr excepțională, voi prezenta pe scurt istoria acestei „arene sălbatice” – aşa numeşte Eigerul alpinistul britanic Joe Tasker în cartea sa cu același nume. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 25

Ultima modă în alpinism

Traseele de trad – de Dan VASILESCU

Lumea alpină evoluează exponențial atât din punct de vedere tehnic, cât şi etic, iar informațiile de pe internet ne transformă inerent în alpinişti virtuali. Nu sunt departe anii în care antigravitația şi mașinăriile de genul „dronelor” vor transforma performanțele alpinismului actual şi ale sporturile aeriene în arhaisme, pe cât de ciudate, pe atât de inexplicabile.

Tot, astfel, traseele de TRAD reprezintă, după unele concepții moderne, o întoarcere în spirală spre NATURĂ, atât în ceea ce priveşte prizele naturale, care se utilizează în cățărare, cât şi tehnicile NATURALE de asigurare, aşa cum au fost aplicate în urmă cu o sută de ani, dar la un nivel superior de siguranță. Nimic nou sub soare, la fel ca şi stilul „rot punkt”, reinventat şi el după 100 de ani de evoluție, sau poate involuție a tehnicilor şi a eticii de alpinism. Dacă stăm să ne gândim bine, ciobanii şi vânătorii care conduceau carpatiştii noştri pe brânele Bucegilor şi pe custurile Făgăraşului în perioada primelor cluburi alpine, Turing Clubul României sau SKV, exact la fel foloseau prizele şi asigurările naturale, în lipsă de altceva, şi în mare măsură le practică şi în zilele noastre. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 26-27

Nanga Parbat

Destin și performanță – de Zsolt TÖRÖK

Nanga Parbat este muntele lui Albert Fred Mummery, cel dispărut pe acele meleaguri în 1895, este muntele tragediilor din 1934, unde Willy Merkl, Uli Wieland și Willi Welzenbach, împreună cu 6 șerpași, și–au găsit sfârșitul în împărăția ghețurilor, împărăție din care în acel an reușește să scape Peter Aschenbrener, profesorul lui Niculae Baticu de la Școala de instructori de alpinism din Masivul Wilder Kaiser din 1938, sau muntele catastrofei din 1937, atunci când Tabăra 4 a fost măturată de o avalanșă uriașă -șapte alpiniști și nouă șerpași au trecut atunci în eternitate. Tot pe acest munte a dispărut, în 1970, Günther Messner, fratele mult mai celebrului Reinhold. Dar, pe Nanga Parbat, supranumit și Muntele germanilor, și–au găsit odihna veșnică și doi români, Răzvan Petcu și Gabi Stana dispăruți în 1996.

În același timp, Nanga Parbat este și muntele lui Hermann Buhl sau al lui Reinhold Messner, alpiniști care au reușit escalade ce au impresionat lumea, dar și al românului Mihai Cioroianu, care a ajuns pe vârf în anul 1997.

Aruncând o privire mai spre timpurile noastre, în 2013, Nanga Parbat a cunoscut o tragedie care nu s–a datorat condițiilor vitrege de pe înălțimile lui, ci oamenilor. Un atentat terorist s–a desfășurat în Tabăra de Bază de pe ruta clasică. 10 alpiniști au fost împușcați pe când erau gata să pornească spre vârf. Tot în acea perioadă, pe alt versant, pe ruta Schell, câțiva români nu s–au speriat de gloanțele care puteau veni de oriunde și au continuat să urce și să spere că vor ajunge sus, la 8.126 m altitudine. Despre această ascensiune ne povestește Zsolt Török în rândurile de mai jos. (M.V.).

Mai sunt 4.600 m până sus; mult așteptata fereastră de vreme bună se pare că a sosit. Prognoza pe următoarele opt zile este favorabilă, mâine la prima oră vom pleca din tabăra de bază.

Când pătrunzi în cel mai mare abrupt din lume, cu gândul la vârful mult dorit, te încearcă sen­timente complexe, iar trăirea lor este unică.

Pășeam încet alături de Marius. Pe el îl durea genunchiul, iar eu îmi conservam suflul pentru cotele mai înalte. Muna, bucătarul, ne-a întins la plecare într-un bol tsampa (făină de orz), să o atingem, ca un fel de binecuvântare. Pe măsură ce înaintam spre tabăra avansată, gândurile m-au făcut să uit că ur­cam a șaptea oară pe aceeași po­tecă – a trecut ceva timp de când mica noastră expediție a montat aici două corturi. Aceeaşi potecă, aceleași stânci, dar acum totul e pregătit acolo, sus.

E un amalgam de sentimente, iar în astfel de momente orice teo­rie își pierde valabilitatea. Departe de poteca ce te va scoate deasu­pra norilor se află locul pe care îl numim simplu, „acasă”. Acum însă, în mod conștient, trebuie să ne detașăm de căldura acestui gând, acum doar următorii pași și vârful contează.

Concentrarea, prezența de spirit, managementul stresului și al suportabilității sunt incluse în fiecare pas, iar deciziile pe care le luăm în permanență fac diferența între reușită, eșec, sau chiar tragedie. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 28-29

Salvamont

Cavalerii Bucegilor de la Bușteni – de Ovidiu BĂRĂIAN, A.N.S.M.R. Cluj

Masivul Bucegi este foarte bine cunoscut de către majoritatea turiștilor, datorită amplasamentului său şi accesibilității, având în vedere șoseaua celebră deja, DN1, care leagă Transilvania de Țara Românească, şi a căii ferate, care străbate Valea Prahovei cu același scop.

Masivul are o formă de potcoavă sau de litera „U”, abruptul estic – cu marii săi pereți Caraiman, Coştila, Peretele Văii Albe – este foarte spectaculos, partea vestică fiind delimitată de Culoarul Rucăr-Bran, care îl desparte de Măgurile Branului şi de Masivul Piatra Craiului.

Este un masiv foarte des vizitat, având în vedere faptul că se află şi foarte aproape de capitala țării şi, după cum este știut, la toate sfârșiturile de săptămână muntele este invadat de turiști. Trebuie știut însă că Bucegiul se dovedește unul dintre cele mai dificile locuri din punct de vedere al salvării montane; poate cel mai greu.

Chiar la poalele muntelui se află frumosul oraș Buşteni, baza de plecare spre Platoul Bucegilor. Nimic nu este mai ușor decât să luăm telecabina şi în 15 minute să fim agățați la 2.000 m, lângă frumoasele Babe şi maiestuosul Sfinx, formațiuni de conglomerat, sculptate de încăpățânarea şi tenacitatea vântului. Și, desigur, nu numai. Abruptul estic este şi un paradis al cățărătorilor. Mari alpinişti români – Niculae Baticu, Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu, Mircea Opriş, Octavian Brătilă-Bulinel, Gheorghe Enache şi alții – au pitonat deosebite trasee clasice de alpinism de mare dificultate, renumite fiind Fisura Albastră, Traseul Speranțelor, Fisura Mult Dorită, Traseul Furcilor, Traseul Celor Trei Surplombe și multe, multe altele.

Ca urmare a afluxului de turiști care iau cu asalt Bucegii, cu plecare din Bușteni, și aici a luat ființă o formație de salvatori montani, formată din alpinişti cu mare experienţă în domeniu.

În 1969, Salvamont Buşteni era a treia formație din ţară constituită, la inițiativa Consiliului Local. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 30-31

Atlas

Islam: cinci stâlpi și ultima înfățișare – de G.C. TÂLMACIU

A opina despre Islam în vremurile acestea tulburi poate fi un act riscant. De aceea nici nu mă gândesc să mă apuc de așa ceva. Desigur, există autori mai curajoși decât mine, care se încumetă să combată virulent. Mai sunt și mulți care tac, de teamă să nu încapă în colimatorul fanaticilor musulmani. Eu nu mă număr nici printre unii, nici printre ceilalți.

Departe de orice tendință de „musul-maníe”, îmi doresc însă să știu măcar despre ce e vorba. Cum e bine-cunoscut, semidocții sunt periculoși. Așa că prefer să mă informez pe cont propriu, pentru a mă elibera de pericolul „știutului parțial”. Sper că aducând ceva lumină în acest subiect voi putea pricepe mai mult din ce se întâmplă. Știu că nu sunt singură, așa că împărtășesc aici ce am aflat.

Prea puțin aflăm de la știrile de senzație – unele dintre ele chiar ne fac părul măciucă – despre conținutul acestei religii. Firesc, din moment ce, din păcate, ca orice sistem de sine stătător, nici educația creștină nu include în programa ei un curs rapid de inițiere în ”măruntaiele” altor religii, în speță a celei islamice. (Citește continuarea în revistă).