Sumar:
Pag. 2
Vitralii;
Şarpele alb norocul casei – de Anda RAICU
La ţară se crede şi azi că fiecare casă are şarpele ei. Un şarpe alb şi blând, care trăieşte undeva, ascuns în zid, şi care bate uneori cu coada, putând fi auzit adesea în nopţile de vară. I se spune „ceasornicul casei”.
Prezent, ca la multe neamuri, în eresurile poporului român, imaginea şarpelui, stilizată în multiple variante, poate fi văzută atât pe stâlpii de la pridvor, dar şi pe cei ai porţilor, pe crucile mormintelor, pe unele covoare ori pe cahlele de faianţă ale sobelor sau ale celor care decorau conacele boiereşti. De altminteri, geto-dacii, au avut între simbolurile lor de cult şi pe cel al şarpelui magic, înfăţişat fie pe coifurile căpeteniilor, fie pe unele podoabe, cum ar fi brăţările. Oricâtă repulsie ar provoca, reptila a stârnit din toate timpurile respectul omului de la ţară, care, învăţat să descifreze uriaşa viaţă a naturii, a înţeles că şarpele este o fiinţă inteligentă, cu mari posibilităţi de adaptare, de la care poţi să iei exemplu. Sunt nenumărate basmele în care şarpele i se înfăţişează omului, căpătând glas ca şi el, şi sfătuindu-l pe acesta să iasă din fel şi fel de situaţii grele. Se spune că nu e bine să omori un şarpe, căci îţi vei atrage nenorocul şi că, atunci când nu se mai aude „ceasornicul casei“, înseamnă că cineva de acolo va muri. Şerpii se pot transforma uneori în balauri, dar numai după ce au zăcut în vizuina lor – spune credinţa – fie 7, fie 9 ani, timp în care nu s-au hrănit decât cu apa de ploaie şi cu insectele ce s-au nimerit să ajungă în ascunzătoarea lor. Un balaur capătă gheare şi aripi şi, ca să fie cât mai impunător, i se adaugă 7 sau 9 capete. Copiii sunt şi azi fermecaţi de basmele în care eroii – de regulă sfinţi, precum Sfântul Gheorghe, care apare totdeauna în icoane în momentul în care ucide un balaur, dar şi Sfântul Ilie şi Sfântul Dumitru – se luptă şi biruie aceste făpturi fioroase şi fascinante. Pentru că un balaur nu moare niciodată de moarte naturală, el are parte totdeauna de un sfârşit violent, în care a trebuit să se bată aprig cu un erou salvator, cum este şi Făt-Frumos, cel mai iubit şi răspândit erou al basmelor româneşti, a cărui pereche – o fată cu părul blond şi lung, de o frumuseţe răpitoare – este Ileana Cosânzeana. Mergând în crescendo, poporul nu s-a mulţumit numai cu forţa unui balaur şi l-a transformat pe acesta în zmeu, ceva nemaipomenit, o făptură care apare după ce un balaur a trebuit să stea claustrat, la rândul lui, tot 7 sau 9 ani. Un asemenea zmeu este înzestrat cu chip de om, cu sentimente şi însuşiri omeneşti, care îl fac până la urmă tragic. Între zmei, există şi un Zmeu al Zmeilor, apărat de mama lui, teribila Zmeoaică, toţi avându-şi existenţa pe Celălalt Tărâm. Ca să ajungă până acolo, Făt-Frumos trebuie să înfrunte extraordinare obstacole, trecând prin fel şi fel de spaţii geografice, peste 9 mări şi 9 ţări, supus la multe încercări care-i probează atât forţa fizică, cât şi inteligenţa. Cele mai frumoase nopţi la ţară au fost încă de demult acelea în care oamenii, la clăci şi şezători, când se lucra, dar se spuneau şi basme, pentru ca timpul să treacă mai uşor, depănau istorii cu asemenea şerpi, balauri, zmei, închipuindu-i aievea şi traversând astfel, pe nesimţite, pragul către lumea magicului. Există întâmplări adevărate cu oameni care, adormind pe câmp, au înghiţit şerpi. Reptilele erau scoase din pântecele nefericitului cu ajutorul unui vas cu lapte fiert, pus la gură: mari amatori de lapte, şerpii simţeau aburii calzi şi ieşeau afară! Se mai povesteşte, de asemenea, că unele femei care alăptează au fost urmărite pe distanţe bune de şerpi. România nu e o ţară periculoasă din acest punct de vedere. Şerpii ei sunt mici ca dimensiuni şi inofensivi. Unii trăiesc prin fâneţe, la şes şi la munte, alţii pot fi întâlniţi în Delta Dunării sau în nisipurile de pe litoralul Mării Negre. Un singur şarpe este periculos – vipera cu corn, care are înscris pe cap un semn în forma literei „V“ şi care trăieşte în preajma Dunării, pe unele stâncării din zona râului Cerna. Arealul ei, însă, se tot întinde… Text din anul 1999.
Pag. 3
Câte ceva despre…
Turism și mârșăvie– de Mihai OGRINJI
Doi colegi de breaslă îmi povesteau, deunăzi, că alături de alți doi austrieci, jurnaliști și ei, au participat la un info-trip în Grecia. Și în timp ce românii noștri se dădeau în vânt să absoarbă orice informație, orice frumusețe spre a fi pusă în pagină, într-un fel sau altul, pe urmașii împărătesei Sisi sau ai arhiducelui Rudolf, dacă vreți, îi durea în pălărie. Adică, s-au arătat total indiferenți față de toată râvna cu care gazdele încercau să-și prezinte „marfa.” Românii au un proverb: cine plătește comandă (muzica). În cazul pomenit mai sus, comandă reportajul, interviul, fotografia, într-un cuvânt promovarea turistică ce îl interesează. Desigur, este mult mai ieftin să tot plimbi vreo 8-10 ziariști – cu cât mai mulți, cu atât mai bine -, decât să plătești publicitate în mass-media unei țări spre a-ți face cunoscuți „nurii” turistici. Ziariștii români, mari amatori de asemenea chilipiruri – până la urmă, poate nu-i chiar de condamnat acest interes – nu-și pun problema că ei înșiși se vând, astfel, cam ieftin și că în felul acesta aduc, vrând-nevrând, deservicii turismului românesc. Că sunt și unii care nu știu cum să se mai facă utili diverșilor tour operatori din țările din preajma noastră ori instituțiilor de pe acolo, cu influență în industria ospeției, că doar-doar le mai pică la drum de dimineață o călătorie moca, asta e altă poveste. Oricum, țări precum Grecia, Austria, Turcia, Bulgaria etc. exploatează din plin această predispoziție a mioriticului născut jurnalist. Ori, mai nou, bloghist…
Pag 4-5
Ce-avem noi şi nu au alții?
Salina Turda: ocnă fără ocnaşi – de Florin VULTURAR
Trecând prin Turda, nu se poate să nu fi făcut măcar două lucruri. Să vă aruncaţi privirea spre formidabila despicătură a Cheilor Turzii şi să nu fi dorit, ca măcar o dată, să vizitaţi salina.
Prin galeriile acesteia aş vrea să vă invit la o vizită care ar putea să fie mai scurtă, mai lungă sau repetabilă, funcţie de ce veţi simţi la o primă vedere a acestui formidabil gol, săpat cu mijloace rudimentare încă de pe vremea stăpânirii Daciei de către romani. Rând pe rând, ungurii, austriecii şi romanii au exploatat sarea din străfundurile acestui zăcământ care se întinde din Maramureş şi până în preajma Sibiului. Totdeauna au existat probleme acolo. A fost foarte greu pentru oameni să smulgă sarea adâncurilor. Contrar celor considerate ca ştiute din bătrâni, la Salina Turda au lucrat doar oameni liberi, niciodată ocnaşi care să-şi ispăşească fărădelegile. Fărădelegile au fost ale celor care au stăpânit salina, a celor care plăteau munca grea din mină cu mai puţini bani decât câștigau țăranii care încercau să smulgă, tot cu greu, rodul pământului. De aceea, la toate protestele au participat şi „ocnașii”…
Pag: 5
Salina Târgu-Ocna: artă și credință – de – Romulus Dan BUSNEA
Orașul-stațiune Târgu-Ocna este, pe an ce trece, o destinație tot mai căutată pentru o importantă comoară pe care o deține: Salina Târgu-Ocna – Mina ,,Trotuș”. Aici, în paralel cu activitatea de exploatare, prelucrare şi comercializare a sării, care se desfășoară din cele mai vechi timpuri (prima mărturie scrisă datând de pe la 1380), s-a dezvoltat, în ultima vreme, o bună activitate turistică. În anul 1974, s-a amenajat prima bază de turism a salinei. Ulterior, în anul 1992, la Târgu-Ocna, s-a ctitorit, la nivelul etajului nouă, prima biserică ortodoxă subterană într-o mină de sare, biserică cu hramul Sfânta Varvara, protectoarea minerilor. În anul 2005, mai exact pe 11 iulie, întreg potenţialul turistic al salinei s-a concentrat la nivelul etajului nouă, la 240 de metri adâncime, în miezul blocului de sare, accesul realizându-se cu mijloace de transport proprii, lungimea traseului parcurs fiind de 3.100 metri, iar diferența de nivel, dintre punctul de intrare şi vatra etajului 9, de 136 metri…
Pag. 6-8
Zidiri şi vremuri
Castelul Peleș – 130 de ani de la inaugurare – de Mihai OGRINJI
Se împlinesc, în această toamnă, 130 de ani de la inaugurarea Castelului Peleș. Toată lumea știe, în general, cam aceleași lucruri, reproduse la infinit, uneori chiar mot a mot, pe nenumărate site-uri, blogg-uri și alte minuni de acest fel. Se copiază otova aceeași „creație populară” de tip nou, în care rigoarea și discernământul nu dau socoteală nimănui. Așa se face că o serie de frustrați slobozesc câte o prostie care, rostogolindu-se din site în site, din blog în blog, ca să nu mai vorbim de facebook, se transformă în ditamai bolovanul infecțios, globalizant. Dar asta este altă poveste. Așadar, informează diverse surse on-line, domnitorul Carol a vizitat Sinaia prin august 1866 și, încântat de frumusețea locului, a hotărât să-și ridice o reședință de vară. Sinaia era, pe atunci, un sat mic, ce purta numele Podul Neagului. Mă rog, se cam trece, cu regularitate, peste faptul că „nașul“ stațiunii ce avea să devină „Perla Carpaților“, a fost Mihai Cantacuzino care, după ce vizitează muntele Sinai – de unde și numele – ajunge pe Valea Prahovei, unde ridică o mânăstire, târnosită în 1695. De la acele surse puteți afla că arhitectul inițial al castelului a fost Wilhelm von Doderer, ale cărui planuri au fost respinse, după care s-a continuat cu „confrații“ săi Johannes Schulz și Karel Liman, decoratori fiind J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena. De asemenea, că, inaugurat în 1883, castelul, devenit reședință de vară a monarhiei române, a găzduit numeroase evenimente politice, vizite importante (între care cea a împăratului Franz Joseph), întruniri mondene etc. Nu lipsește, din astfel de „creații” nici faptul că Peleșul are 160 de camere, dintre care, în prim plan, se situează Holul de onoare, Sălile armelor, Biblioteca regală, Sala maură, Apartamentul imperial, Sălile de Teatru, de Concerte ori de Muzică. Și, finit corona opus, Peleșul, construit într-un stil istoricist german – mărturisesc, nu-mi este prea familiar acest termen – Peleșul este unul dintre cele mai frumoase și interesante castele din Europa…
Pag. 8
Filmul Wild Carpathia II – de Mihai VASILE
209.000 km², formând un arc uriaş peste Europa Centrală şi de Est. Printre culmile crestate, ascuns în pădurile nesfârşite, se află probabil singurul peisaj medieval din lume. De o vârstă cu Alpii, mare parte din aceşti munţii traversează o regiune a României numită Transilvania. Este un loc al mitului şi al legendei, unde urletul îndepărtat al lupilor înfioară şi acum aerul nopţii, unde urşii îşi ascut ghearele de pinii înalţi şi râşii se furişează fantomatic printre stânci posace”, spune Charlie Ottley în deschiderea primului episod din filmul Wild Carpathia. Și realizatorul acestui serial (imaginea: Alasdair Grant) continuă, mai apoi: „Regiunea Carpaţilor este foarte mare, aproape cât Marea Britanie. Ea are cea mai întinsă zonă de păduri virgine din Europa Centrală. Adăpostește cea mai densă populaţie de urşi bruni, precum şi 45% dintre marile carnivore ale Europei. Prezenţa lor ajută la păstrarea uneia dintre cele mai bogate ecosisteme.”…
Pag. 9
Tanti Zina: Pe vremuri, cunoșteai omul de unde este după pălăria pe care o purta… – de Nicu JIANU
Pălăriile de paie se fac iarna și, de altfel, nu se poate trăi numai din confecționatul și vândutul clopurilor, vara aveam de lucru în gospodărie, Ioan al meu era înstărit, avea vite, pământ, livezi cu pomi, grădină. A venit apoi vremea “colectivului”, am lucrat și acolo, am fost și șefă de brigadă, doar iarna făceam clopuri. Îi mult de lucru la un clop, unul de Codru îți ia mai bine de două ceasuri cusutul, apoi se dă la presă, se coase panglica sau șnurul. Materialul din care facem pălăriile, “șpargă de paie”, cum i se zice, o cumpărăm dintr-un sat din Maramureș, din Sambriaș. O împletesc bătrânii din sat din paie fine de grâu. Se mai fac pălării și din „șpargă” din talaș de lemn de plop, pe care o procurăm dintr-un sat din Covasna. Făceam toate felurile de pălării, cele cu obada (borul, n.n.) îngustă, ce se poartă pe la Mănăștur-Copalnic, cu obada mai lată, cu panglica maron, purtate prin părțile Băii-Mari, pălării oșenești, pălării moroșenești, pălării înalte, de Chioar, sau pălării purtate în zona Codru, mai puțin înalte. Pe vremea aceea, de cum începea vara și până la Sântămăria Mică (8 septembrie) toți bărbații purtau clopuri de paie. Își cumpărau un clop nou la începutul verii, pe care îl purtau duminica și la sărbători, pe cel din anul trecut îl purtau la lucru. Și femeile purtau pălării de paie la muncile câmpului sau în grădină. Acum, doar bătrânii mai poartă pălării de paie, cei mai tineri fie că nu-și mai țin datinile și obiceiurile, fie, datorită lipsurilor și sărăciei din zilele noastre, poartă tot felul de șepcuțe cumpărate cu câțiva lei de la oraș. Acu, doar pentru câte un ansamblu de dansuri populare mai fac câte 20-30 de clopuri de Codru sau de Chioar… Pe vremuri cunoșteai omul de unde este după pălăria pe care o purta, nici prin ogradă nu umbla un bărbat fără clop…
Pag. 10
Nu există o altă expoziție asemănătoare în lumea satului!
Târgul Naţional de Turism Rural din Albac – de Nicu JIANU
Ca la toate evenimentele importante ce se petrec în Țara de Piatră, soborul de preoți şi demnitarii-primarii comunelor moțești de pe valea Arieșului, oficialitățile venite de pe la Alba-Iulia, participanții la târgul de turism, localnicii, precum și turiștii, au fost întâmpinați de un grup de tulnicărese, îmbrăcate in superbul port popular din Apuseni…
Pag. 10-11
Bucovină, plai cu flori…
Huţulii neamul care atinge cerul (II) – de Casian BALABASCIUC
Viaţa aproape de cer limpezeşte ceţurile cugetului şi înnobilează inimile cu blândețea apusului prelungit peste coame de păduri ridicate deasupra greabănului obcinilor. De sus, de acolo de unde lumea poate fi privită cu ochii aplecaţi asupra ei, înțelesurile capătă adâncimi pe măsura văilor ce se pierd printre culmi năpădite de nemărginirea cerească. Nu întâmplător pentru huţuli numele lui Dumnezeu are putere de tunet şi strălucire de trăsnet şi îl rostesc cu neprefăcută smerenie de câte ori vine vorba de puterea cerului. La poalele tăriilor văzduhului, numele acesta acoperă cu bunătate şi milă tot ce se cheamă viaţă, tot ce înseamnă lume, trecut, prezent şi viitor, văzut şi nevăzut, veşnicie şi efemer…
Pag. 12
EXPOSKI la Cluj-Napoca – de Mihai VASILE
„Conceptul este total diferit față de un târg obișnuit. Noi îi invităm pe toţi, organizatori şi vânzători de vacanţe la schi să vină un weekend într-o zonă deosebită, să stea împreună, să discute, să socializeze, să se simtă bine, dar să şi lucreze, să-şi prezinte oferta zonei pe care o reprezintă, direct celor interesaţi să vândă vacanţele la schi. Nu dorim ca întâlnirea să se reducă doar la schimb de cărţi de vizită sau la oferirea de prospecte, după care fiecare să plece în drumul lui, ci să creeze o legătură, astfel încât orice agent de turism atunci când îi va scrie, de exemplu, doamnei de la Skirama, să-i spună: „Bună Sandra, mă bucur să-ţi scriu că ne-am simţit bine împreună cu tine…, te rog să-mi dai o mână de ajutor pentru că am nevoie de informaţii pentru a aduce un grup de români la schi, în Italia!, îmi spune, printre multe altele, doamna Andrea Knecht Preotu…
Pag. 12-13
Marea noastră cea de toate verile… – a consemnat Mihai OGRINJI
Nu știu cum de-au putut trăi românii sute și sute de ani fără să meargă, vara, la Mare! Probabil că nu le-a fost ușor, atâta vreme cât multiseculara frustrare s-a transformat, pentru generațiile de azi, într-o teribilă obsesie, într-un miraj nebun, nebun de tot. Mă număr printre cei care s-au bucurat și se bucură de magia vuietului nesfârșit al apelor fără odihnă într-un chip mai conservator: locuri sălbatice, lipsite de viermuiala trupurilor lacome după necuviință, fără zgomot dement sau un fel de saturnalii de vară; fără bastioane lângă plajă, precum cele apărute în ultima vreme între Mamaia și Năvodari; fără care și căruțe alegorice populate cu ființe afectate „la centru” și primari care se zbenguie între starea de maimuță și cea de măscărici; mi se întoarce gândul după terase liniștite, nu precum cea din apropierea satului 23 August, unde un kilogram de hamsii costă 120 lei, un kilogram de zargan să ajungă la peste 200 de lei. Mă rog, ceea ce vreau eu este neimportant. Oricum, nu poți rămâne indiferent la înfățișarea indecentă a ceea ce au însemnat pentru litoralul nostru trioul Panoramic, Amfiteatru și Belvedere, din Neptun; nici la nenumăratele peisaje de maidan oriental care brăzdează Mamaia; și nici la chipul năpârlit al Mangaliei…
Este vremea să facem un altfel de turism!
Dincolo de toate acestea, pe Litoralul nostru își desfășoară activitatea numeroși profesioniști a căror existență se confundă cu bătălia pentru un turism civilizat, eficient, de calitate. Doamna Linica Stan, director general al SC T.H. Marea Neagră SA este un reper al industriei ospitalității romanești…
Hotelul Hora
– D-le director Gheorghe Mazdrache vă știu de foarte mulți ani. Sunteţi un veritabil veteran al litoralului…
– Da, aşa se pare.
– Care a fost traseul dumneavoastră pe litoral?
– Păi, am venit in 1970. Am început să lucrez ca recepţioner, rămânând 4 ani în staţiunea Jupiter. În toamna lui 1973, am fost numit şef de hotel. Aveam 24 de ani! Am lucrat 3 ani în Jupiter, la hotelul Cometa, iar în 1977 am venit aici, la Hora. De atunci sunt doar aici! Au trecut anii foarte repede!…
Pag. 14-15
Trenduri
Evoluţia pieței turistice românești: încotro ne îndreptăm? – de Cristian PITULICE
„Ce avem noi aici?”
2008 – 2010 – 2012 – 2014
Chiar așa…
Prin 2008 când era veselie şi huzur aveam vreo 3000 de agenţii de turism, care mai de care mai colorate, mai deosebite, mai date dracu’. Toată lumea vindea şi cumpăra vacanţe într-o veselie. Cu un spaţiu de 16 metri pătraţi, un calculator second hand şi o imprimată scoteai bani destul de repejor. Dacă spaţiul era la şosea şi mai aveai şi o brumă de site, treaba era boboc.
Managerilor în turism nu le trebuia mare ştiinţă de carte. Dacă vizitaseră Grecia şi Turcia de câte două ori era suficient. Știau toate alea. Deci în 2008 aveam o piaţă expandată, diluată, pe trend pozitiv şi destul de apropiată de o piaţă cu concurență „perfectă”…
Pag. 15
Panorama
Eminescu la Vevey – de Dinu MITITEANU
Plimbându-ne pe faleza din Vevey, orășel mai puțin cunoscut decât vecinul său Montreux (renumit prin cazinoul său, prin palatele şi hotelurile elegante şi din 1967 prin anualul Montreux Jazz Festival), avem marea şi plăcuta surpriză să ne apară în faţă… Eminescu! Un bust postat pe un soclu adecvat: bronzul acestuia imită o stivă de volume în diverse limbi, cu opera poetului nepereche. Un efort de memorie mi-a amintit că aflasem cândva ceva despre ea. Pe statuie scrie foarte sugestiv: „the last romantic”… De pe placa explicativă aflăm că a fost donată în octombrie 2000, de Ambasada României…
Pag. 16
Montana
Prin Grota lui Hili – de Mihai VASILE-SÂNGEALB
Cu câteva zile înainte de Exposki văzusem, printre fotografiile Monicăi Andrei, una în care ea trecea o surplombă destul de dificilă în Aiguillette d’Argentiere şi-i remarcasem bucuria ajungerii pe mica platformă de pe vârful acelei elegante aşchii de stancă. Atunci, m-am gândit că, fiind aproape de Cheile Turzii, poate i-ar plăcea să le facă şi o vizită. Speranţe erau puţine, din cauza programului ei foarte aglomerat. Cu toate acestea, când i-am propus să vină în Chei, ca să facem un traseu uşor, dar foarte frumos, răspunsul ei a venit imediat: „Da, luni pană-n ora 16 pot, sunt liberă!”
A fost o zi plină! Luni dimineaţă am plecat împreună cu Dan Vasilescu spre Cluj, am luat-o pe Monica de la o prietenă a ei, fără s-o lăsăm nici măcar să-şi bea cafeaua de dimineaţă, i-am mai făcut o vizită şi lui Grig Bodea pentru că Dan dorea să se convingă că şi mierea pe care Grig o adunase de la albine anul acesta era tot atât de bună ca şi cea din anii trecuţi, apoi ne-am îndreptat, cu toată viteza, spre Cheile Turzii…
Pag. 17
Munţii Lotrului
Anii mei cei tineri…Muchia Beţelului – de Dinu BOGHEZ
Am aflat prima oară de creasta stâncoasă a Beţelului într-o zi când se îngâna toamna cu iarna. Când izvoarele căpătaseră pojghiţă sclipitoare şi alunii, printre frunzele arămite de curând, îşi atârnaseră de crengi mâţişori mulţi şi prelungi, semn de iarnă grea. Atunci urcam către Poiana Suliţei, apropiată Beţelulului. Urcam la casa lui Nea Niţă, cioban de când se ştia pe meleagurile munţilor Lotrului, dar iarna ajuns acasă, în poiana în care îşi avea „domiciliul”. Avea sărmanul o durere cumplită de măsea, şi-i transmisese unuia din tovarăşii de munte de atunci să vină să i-o scoată, că prea era cumplit chinul.
Aşa am ajuns la casa acestuia, din poiana înaltă, acolo unde baba lui, după intervenţia stomatologică de „altitudine”, ne-a pus pe masa din bojdeucă o mămăligă mare şi aurie. L-am întrebat atunci pe Nea Niţă cum e să cobori pe muchia amintită. Ne-a povăţuit să n-o facem, mai ales atunci, în prag de iarnă. Ştia bine locurile şi erau destul de anevoioase. Pe atunci le străbăteau mult sibienii, care an de an îşi încropeau tabără de corturi jos, în lunca minionă a Beţelului.
De acolo, într-o zi, ne-a povestit amfitrionul nostru, Zenovia, una dintre cei ce urcau an de an până la casa dânsului, îşi găsise sfârşitul prin locurile acelea. Fusese poate evenimentul care curmase dorul sibienilor de locurile acestea, căci de atunci bătrânul Nea Niţă nu ne-a mai povestit despre cei ce urcau an de an să-i viziteze sălaşul din poiană.
De atunci, am străbătut stâncăriile locurilor de câteva ori şi de fiecare dată evenimentul tragic nu l-am neglijat. Cam astea îmi erau gândurile şi acum, când într-o dimineaţă am plecat din nou către aceleaşi meleaguri, în minte cu închipuirea clonţanilor stâncoşi pe lângă care mai vroiam să mă mai strecor o dată şi cu teama anilor care se adunaseră cam mulţi…
Pag. 18-19
Lespezi Albe în Făgăraș – de Adrian PAUL
Povesteam anul trecut pe vremea aceasta despre vraja incomparabilă a celor câtorva zile de vară petrecute pe munte, zile rupte cu greu din interminabila perioadă dedicată muncii. Remarcam că lipsa acestor zile ne aduce în pragul unei suferințe, asemănătoare celei provocate de absența unei persoane dragi. Și mai spuneam despre „granzii” României: Retezatul, Făgărașul, Piatra Craiului, Apusenii – că dorim (dar nu putem!) să-i revizităm chiar unul după celălalt, dar încercăm, cu o anumită periodicitate, să revenim la fiecare. O vacanță de vară la munte ar trebui să cuprindă, după părerea noastră, o parte cu un munte aflat „în premieră” și o alta cu o reluare într-un munte cunoscut, dar la care mai există colțuri sau unghiuri cu „finețuri” ce trebuie neapărat cunoscute…
Pag. 20
Colţii Foarfecii – de Mihail CERNAT
În Nordul Olteniei, într-o zonă încărcată de spiritualitate și credință, prin mulțimea de mânăstiri construite de-a lungul vremurilor, se află un masiv montan foarte frumos – Cozia. Răsărit parcă din râul Olt, cu stâncării interesante și păduri frumoase, acest munte străjuiește și găzduiește două mânăstiri: Stănișoara și Turnu. Când privim spre semețirile masivului Cozia, un giuvaer stâncos se înalță zvelt din pădure: ansamblul Colților Foarfecii. Încă de la primul meu contact cu Cozia, ochii mi-au fost atrași de Colții Foarfecii, stârnindu-mi interesul. Apoi, an de an, tură de tură, am început tot mai mult să pătrund în „tainițele” Colților Foarfecii. Dorința accederii spre vârful acestora era atât de mare încât am abordat și iarna ascensiuni spre Colți; un traseu inedit parcurs, printr-o vrere a sorții (întâlnirea cu un urs), mi-au lăsat cicatrici pe brațul drept…
Pag. 21
Nu vă jucați cu muntele! – Text: Ovidiu BĂRĂIAN – Foto: Arhiva Salvamont Zărneşti
Cine, mergând pe munte, nu a văzut măcar o dată oameni îmbrăcați in echipament roșu pe care scrie Salvamont? Te dai in lături atunci când îi vezi grăbindu-se spre un loc doar de ei ştiut sau încerci să le vorbeşti atunci când îi vezi mergând agale pe potecă. Sunt oameni care salvează oameni, sunt oameni care-i şcolesc pe alţi oameni să meargă pe munte, să se ferească de capcanele acestuia, sunt oameni de la care totdeauna ai ce învăța. Fie primăvară sau vară, fie toamnă sau iarnă, ei sunt pregătiţi pentru a interveni in situaţii dificile. Nu contează dacă accidentul s-a întâmplat pe o potecă mai uşoară sau mai dificilă, pe o vale de abrupt sau pe un perete de stancă, într-un loc unde este un viscol de nu-ţi vine să dai afară nici măcar un câine, sau de pe o pârtie de schi. Salvamontiştii sunt prezenţi peste tot, acolo unde este nevoie de ei!…
Pag. 22-23
Traseele de alpinism din România – de Dan Silviu VASILESCU
În anul 2000, în cadrul Federaţiei Române de Alpinism şi Escaladă, s-a întocmit un nomenclator al traseelor de alpinism şi de escaladă în care au fost cuprinse 1.660 trasee, din care circa 1.200 pot fi incluse în domeniul traseelor alpine şi celelalte aproximativ 460 în domeniul traseelor de escaladă. Această diferenţiere este însă foarte subiectivă şi arbitrară, deoarece pană la respectiva dată toate traseele cu peste 80 de metri diferenţă de nivel erau considerate trasee de alpinism şi erau supuse sistemului de omologare, iar cele sub 80 de metri erau considerate trasee şcoală. Traseele de escaladă, realizate, în majoritatea lor, după anul 1990, nu intră în actuala discuţie, deoarece au la bază o altă etică şi tehnică de abordare, foarte bine puse la punct pe plan mondial, aşa cum se poate vedea în FFAE – Cosiroc.
După anul 2000, nici FRAE şi nici alte cluburi alpine nu au continuat acţiunea de omologare, sau cel puţin de evidenţă a premierelor de alpinism, astfel că la ora actuală nu există o situaţie reală, la nivel naţional, a acestor trasee…
Pag. 23
Alpiniștii și isprăvile lor – de Nicolae BUDEANCĂ – GÂGĂ
Am plăcerea să vă anunț o noua realizare în Cheile Turzii. Nu este vorba despre vreo premiera sau de vreun „8-” urcat la vedere. Sâmbătă 15 iunie, Marius Morar împreună cu subsemnatul, am reușit înlănțuirea a 6 trasee de mai multe lungimi de coardă, totalizând o diferenţă de nivel de peste 1.000 m. Ideea o aveam de multă vreme în cap, inspirați fiind, printre alții, şi de Mardare şi Paluga cu „Integrala Coştilei”. De ce am ales data de 15 iunie, când am fi putut participa la prima competiție de bouldering din această vară de la Cluj? Pentru că abia acum ne-a permis vremea, după ce tot am amânat intrarea în perete mai multe săptămâni…
Pag. 23
Ghiduri
Haute Route de Mihai VASILE
Este activitate serioasă la editura JMEditions la care este implicat şi prietenul nostru Francois Damilano, ghidul francez din Chamonix, care-şi împarte cu clienţii pasiunea pentru ascensiunea vârfurilor înalte ale munţilor, ale Alpilor îndeosebi, dar se ocupă şi de sporirea securităţii în alpinism, participând la îmbunătățirea materialelor prin testele la care sunt supuse acestea de către producători celebri de echipamente montane (Petzl, Millet, Adidas Eyewear)…
Pasionat de scris şi de fotografie, dornic să împărtășească şi altora din experienţa lui de pe munte, Francois Damilano este, singur sau împreună cu alţi ghizi renumiţi din valea Chamonix, autorul unor filme despre alpinism, dar şi al unei colecţii de ghiduri de munte, dintre care revista Romania pitorească a avut, cu ceva timp în urmă, plăcerea să vă prezinte „Mont Blanc – 4.808 m – 5 drumuri către vârf”. Astăzi, vreau să vă atrag atenţia asupra altui ghid de mare utilitate chiar şi pentru schiorii pasionaţi de schiul de tură din Romania prezenţi, din ce în ce mai des şi în număr din ce în ce mai mare, pe drumurile înzăpezite ale Alpilor. Ghidul, „Haute Route – Chamonix- Zermatt – schi de randonnee“, scris de Didier Lavigne şi Francois Damilano a apărut în anul 2012, la JMEditions din Chamonix…
Pag. 24-25
Ascensiune pe Monte Rosa – de Dinu MITITEANU
Alpii sunt o lume deasupra Europei. O lume populată cu munţi mari, mulţi dintre ei acoperiţi şi vara cu „căciuli” albe de zăpadă. Montaniarzii care au urcat câteva vârfuri ale lor pot afirma că Alpii creează dependenţă! Noi ne-am convins că aşa este. În vara asta am fost pentru a şasea oară în Alpi. N-am dorit nici acum „recorduri” personale, nici ca număr de vârfuri, nici ca dificultăţi, nici ca timpi de parcurgere. Am vrut doar să vedem alte zone, să savurăm peisajul pe îndelete, să-l fixăm pe carduri foto, dar, desigur, şi să urcăm până sus vârfuri văzute de departe în anii anteriori sau despre care citisem în cărţi şi reviste în anii de tristă amintire. Se ştie că masivul cu cel mai înalt vârf din Alpi e Mont Blanc-ul – 4.810 m, numit de italieni Monte Bianco. Noi îl urcasem în 2010. Monte Rosa e al doilea, cu cei 4.634 m cât are Punta Dufour, unul dintre cele nouă vârfuri ale acestui masiv. Al treilea e Dom de Mischabel – 4.545 m; îl urcasem cu câteva zile în urmă cu prietenii Dragoş şi Raluca…
Pag. 26
Prin munţii altora
Români în Munții Atlas – de Adi NEGREAN
Africa, un continent care de mult mă fascina și unde încă nu ajunsesem. Pe de altă parte, se găsesc tot mai greu oameni care să fie interesați de călătorii în țări îndepărtate, de urcarea munţilor de pe acolo. Anul acesta am avut puţin noroc: după îndelungi căutări am aflat, cu totul întâmplător, că prietenul meu, Ovidiu Popescu, organiza o expediție în Maroc, în Munții Atlas. Eu, cum altfel, eram atras de Kilimanjaro, cel mai înalt munte de pe continentul african. Fără coechipier, dar şi cu bani insuficienţi pentru atingerea obiectivului pe care mi-l alesesem, am văzut în expediţia organizată de Ovidiu oportunitatea de a ajunge măcar pe continentul negru. „Şi totuşi, este vorba despre un vârf de peste 4.000 m…, în martie, n-o fi cumva cam devreme…”, mă întrebam, intrând deja în febra pregătirilor! M-am consolat cu gândul că dacă așa a hotărât organizatorul, şi el alpinist cu experienţă în organizarea de expediţii, aşa o fi bine. Am acceptat toate condițiile și am început pregătirile de plecare. Antrenament n-am putut să fac decât timp de două săptămâni. O răceală destul de păcătoasă m-a ținut la pat. După ce am scăpat cât de cât de ea, a venit și timpul să plecăm. Antrenamentul specific se cam dusese pe apa sâmbetei! Am plecat spre Râșnov și de acolo, cu mașina lui Ovidiu, spre Aeroportul Internaţional Henri Coandă. Grupul nostru era format din Cristi Falevici, coleg de-al meu de la Clubul Alpin Roman, Ionuţ Ciontu, Toma Constantin, Mihnea Ibănescu, Călin Tunea și Luminița Samsirescu. Odată strânși cu toţii, aventura putea să inceapă!…
Pag. 27-29
Călătoriile AJTR
Vidin și românii sud-dunăreni, un pod prea îndepărtat… de Mihai OGRINJI
N-am stat cine știe ce la Vidin: doar două nopți și mai puțin de două zile. Sigur, poți cunoaște multe lucruri într-un răstimp și mai scurt. Problema n-a fost însă doar de timp. Ci, cum să-i spunem?, de substanță. Poate în primul rând. Vidinul merită, desigur, văzut. Ca jurnaliști de turism, prefiguratori și – vorbă mare – „creatori“ de destinații mănoase pentru industria ospitalității, dorința firească este de a afla ceva mai mult decât oferă internet-ul, cu feluritele lui încrengături. (Că, nu de puține ori, vorba cronicarului, „să sparie gândul” în fața a ceea ce se pune în circulație,asta e o altă poveste.)…
Pag. 31
La drum cu tătarii printre amintiri comune(IV) – de Nicolae PETRESCU
Către seară ne-am deplasat spre Simferopol, drumul fiind interesant, deși scurt din moment ce între cele două localități funcționează o linie de troleibuz cu un traseu de 85 km, considerat cel mai lung din Europa. La Simferopol, în piața centrală dominată de statuia gigantică a lui Lenin, altădată omniprezent în toate orașele sovietice, tineri tătari au organizat o procesiune comemorativă la care băieți chipeși cu atitudini demne și fete frumoase au aranjat pe o hartă uriașă lumânări aprinse (deși în islam acestea nu se folosesc) în memoria numeroaselor jertfe a celor plecați în surghiunul pentru mulți fără întoarcere. Soliști consacrați, unii cu prestanță de star, precum Emine, au interpret melodii încărcate de nostalgie, iar recitatori au evocat trecutul plin de suferințe. Privind fetele frumoase pătrunse de semnificația momentului mi-a venit în minte, ca un ecou de peste multe veacuri, o înaintașă de-a lor, odrasla unui han tătar care, îndrăgostită de un tânăr căpitan valah, Tudor Maldăr, căzut rob tatălui ei, a fugit cu el stabilindu-se în Oltenia de sub munte, unde i-a dăruit feciori de nobilă stirpe, frumoși ca ea și viteji ca tatăl lor, toți fiind trecuți în memoria frescei din cula de la Măldărăști…
Pag. 32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (III)
Nistru-‘87 – de Alecu RENIŢĂ
Plutim pe Nistru. Până la vechea cetate a Sorocii avem de parcurs pe drumul apei peste 170 de kilometri. Ocolim pe dreapta insula de la Naslavcea şi trecem pe lângă malul abrupt, care e o filă dezgolită a unei cărţi de geologie acoperită de uitarea a milioane de ani. În bătaia soarelui se evidenţiază rocile şistoase, verdele spălăcit al şisturilor argiloase din care localnicii confecţionează obiecte de artizanat şi bijuterii semipreţioase. Râpi adânci, văi înguste, defileuri cu râulețe zgomotoase spintecă platoul înalt acoperit pe ici-colo cu pâlcuri de arbori şi colonii de tufari pitici. Prinse de orizont, satele Verejeni, Lencăuţi, Mereşeuca se perindă înaintea ochilor şi încântă văzul cu casele lor albe, mandre, arătoase. Nu departe se află şi pădurea legendară de la Lipnic, acolo unde mai poţi auzi chiotul arcaşilor moldoveni şi vocea lui Ştefan cel Mare, acolo unde memoria colectivă a trecut sfidător peste minciunile oficiale şi a păstrat cu sfinţenie timpurile de glorie şi înălțare a Moldovei medievale. Întreaga palmă de pământ, pe care o străbatem, poartă urmele altor vremuri, dăinuirea unor nume ca dinastiile Haşdeu şi Stamati…
