Ultimul Numar Publicat


Cuprins »

 

Colecția verde

( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)



Înscrierile în listele de prenumeranți cât și comandarea cărților din Colecția verde se pot face la adresele de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com


 

"Dacă n-ar fi fost cartea lui Ionel Teodoreanu … "
de
Iftimie NESFÂNTU

(citeşte tot articolul)

 

browser stats

 

Satul românesc… încotro ?

 

Ce s-a ales de tot ce-a fost cândva curat, frumos, de-al nostru ?

“Veșnicia s-a născut la sat”, pentru a-și da duhul tot acolo, aș spune azi, după o experiență forțată printre fiii unei comune de soi, de prin Bucovina cea lăudată de străini și exploatată precum o vacă bună de muls de către localnicii a boalii de vredinci şi iuţi”, cum ar zice bunica, femeie de 73 de ani, cu o caligrafie „rara avis” și cu un manual de bune maniere însușit pe de-a-ntregul.

Celebra vorbă de duh a lui Lucian Blaga, de care ne agățăm speranța de neperisabil și de autentic, ca nație, ca spirit românesc, ne e aruncată azi pe sub nas ca o roată de brânză veche, prost păstrată, care, în loc să fie râvnită în galantare, ajunge să fie vândută pe două parale, într-un târg pestriț, unde zac laolaltă ciubere cu lapte, chiloți tetra și femei vesele cu mezeluri de “calitate superioară”.

Ce s-a ales de tot ce-a fost cândva curat, frumos, de-al nostru ? De tot ceea ce cu mândrie spuneam că a ieșit din mâna noastră, a celor care aveau gustul lucrului bine făcut și cuviincios înstrăinat? Satul lui 2014 nu mai seamănă cu satul lui 2013, cu atât mai puțin cu cel din 2012 sau mai jos de atât. Și condamnabilul vine nu din faptul că lumea de la sat s-a supus metamorfozei, urcând într-un carusel năucitor în care și-a pierdut capul și simțirea, ci din pricini ce țin de căinţe, de priviri galeșe-napoi, ca ale unei mirese, atunci când părăsește casa părintească. Gravă nu e neaparat diluarea asta rapidă și ireversibilă, ci mai ales lipsa de conștientizare și de regret... nici cât “negru sub unghie”. Parcă acest proces s-a pierdut înainte de a începe și instanța a decis implacabil și ireversibil o condamnare, fără audierea martorilor cheie.

Satul de azi e parcă o fată mare scoasă la pețit, dar ea de fapt nu mai e “mare” demult, iar pețitul e așa… de ochii lumii, ea croidu-și deja cu precizie traseul, prin peninsulă sau prin hexagon. Oamenii frumoși de odinioară parcă azi își arată urâțenia cu obstinație, casele - altare de curățenie și hărnicie, semn de bunăstare căpătată prin trudă pe ogorul de acasă - azi sunt măsură a potenței materiale dobândite pe meleaguri cu mulți moși de șters la fund și cu hectare de căpșuni de cules. Biserica, loc sfânt de-nchinăciune în genunchi, pentru femeile cu frică de Dumnezeu, a devenit azi punct strategic de întâlnire pentru ochii vigilenți și catwalk pentru junele venite cu straie din afară, iar bătrânii... bătrânii, care ar fi trebuit să fie colacul de salvare în această “modernizare mocirloasă în lăturile aruncate în troaca unui porc flămând și negru, sunt pierduți definitiv și irecuperabil în mirajul vieții de afară. Poleiala adusă de prin țările unde odoarele “fac servici” parcă le ține și de foame și de sete și nu mai vezi pe niciunde țărani mândri de odoare care învață prin facultăți și care ajung să se facă auzite grație strădaniei lor intelectuale.

Țăranii de azi nu mai asudează pe câmpuri pentru a-și ține copiii în școală, ci pentru a le ridica vilă mai ‘naltă și mai mândră ca a lui Xulescu, care a muncit doar trei ani prin străini... Și uite așa, ca ciupercile după ploaie, printre păpuşoaie și barabule, răsar termopane, cărămidă de sticlă și lambriu de cea mai bună calitate. Căsoaie mai urâte, mai frumoase, după sursa de inspirație a fiecăruia, îți zgârâie retina căutătoare de şindrilă, de var curat, de pervazuri cu muşcate și privdoare sculptate în lemn. Și îți zgârâie și spiritul de toate zilele, incapabil să priceapă pentru cine au fost înălțați mastodonții de beton, căci în spatele gardurilor nici ţipenie, iar acolo pe unde sălăşluiesc suflete, numărul de metri pătrați de construcție/pe cap de locuitor e neobrăzat de generos.

Cum de am ajuns să pierdem și frumusețea satului nostru, când a început să se deşire lucrătura poporului nostru și cu ce vom acoperi goliciunea? Ce primim în schimb ? Ce amintiri va mai păstra copilul de astăzi de la ţara care joacă Angry birds și primește totul de-a gata, Made in Italy, Spain sau France, din colete trimise de părinţi grăbiţi, despre care știe prea puține și pentru care simte prea puțin? Copilăriile în case astăzi neclintite, cu lipsuri firești și bucurii însutit mai mari, cu păpuși ce ar fi trebuit scoase din uz, prin poduri desprinse din povești, pline de comori ascunse, sunt astăzi SF. Și nu din nostalgie spun toate astea, ci pentru că simt, mai acut ca oricând, o ruinare a tot ce înseamnă spirit, identitate, autenticitate, o pierdere fără precedent a echilibrului, o rătăcire pe un drum incert, de unde au dispărut bornele salvatoare.

Satul lui 2014 nu mai seamană cu satul lui 2013, cu atât mai puțin cu cel din 2012 sau mai jos de atât. Dar satul lui 2015 cum va arăta?

Ana-Maria TRĂSNEA