Ultimul Numar Publicat


Cuprins »

 

Colecția verde

( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)



Înscrierile în listele de prenumeranți cât și comandarea cărților din Colecția verde se pot face la adresele de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com


 

"Dacă n-ar fi fost cartea lui Ionel Teodoreanu … "
de
Iftimie NESFÂNTU

(citeşte tot articolul)

 

browser stats

 

O calatorie pe luna
Drumuri pe ape - Gânduri despre Prut

 

Anul trecut, în ziua când se comemorau 123 de ani de la plecarea lui Mihai Eminescu în eternitate, eram la Cernăuți, împreună cu peste 40 de jurnaliști și scriitori de turism. Veniserăm anume pentru parastasul ce i se închina la capela de lângă mormântul lui Aron Pumnul, din cimitirul Horecea, iar ceremoniile ce-au precedat acest moment ne încărcaseră deja cu o intensă înălțare sufletească.

Purtam cocarde din tricolorul nostru pe piept și ne plimbam în grup, spărgând liniștea străzilor cu teafără vorbă românească, ecou ce se aude tot mai anevoie în romanticul oraș prin care și-a purtat mulți din pașii adoloscenței divinul nostru poet. Era miez de Cireșar, cu cer adânc și ispită arzătoare de mers la scăldat în apele Prutului - ceea ce, la vremea lui, Eminescu i-a dat curs, fără îndoială, cu toată bucuria -, era o zi ce ne umplea cu acea aleasă stare de neam care îți arde și-ți îngheață inima în aceeași fracțiune de secundă. În acele clipe, în acele ore, Cernăuțiul trăia numai prin noi, iar noi trăiam numai pentru Cernăuți... Sigur - se pare că așa e scris în destinul românului - prea plinul ne era știrbit, chiar dacă nu prea mult, de indiferența cu care ne priveau cei ce treceau pe lângă noi, ușor de recunoscut ca aparținând altor etnii, ori de privirile sfredelitoare ale altora dintre ei. Fericirea, ca și durerea, își cere, fiecare în parte, obolul ei...

Cernăuțiul a fost întemeiat pe malurile Prutului, râu care, pe atunci, străbătea, practic, o singură țară. Se întâmpla asta - dacă luăm în calcul cea dintâi menționare scrisă - în anul 1408, pe vremea lui Alexandru cel Bun. Peste aproape alte patru veacuri, Prutul își urma drumul prin două țări și, nu mult după aceea, prin trei țări... A venit, apoi, acel an dumnezeiesc, 1918, când Prutul se întorcea la vremurile de odinioară, iar Cernăuțiul se situa pe locul trei, după București și Chișinău, în clasamentul celor mai mari orașe ale României interbelice.

Cernăuțiul a rămas cel mai mare oraș românesc care și-a legat destinul de malurile Prutului. Celelalte așezări - fie din stânga, fie din dreapta - au păstrat o distanță destul de consistentă față de râul Pyretus, cum l-au numit anticii. E o atitudine stranie, dacă ne gândim la orașele occidentale, care și-au asumat cursul apelor mari ca pe o adevărată blagoslovire. Să ne amintim fie și numai capitalele care s-au întins și se întind pe malurile Dunării: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad... Dar să nu omitem, chit că nu sunt tot atât de celebre, pe ceva mai plebeenele Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Galați, Tulcea și, de ce nu, Sulina. Să nu omitem, totuși, un amănunt: Prutul se chema în graiul sciților Porata, altfel zis "apa furtunoasă". Lucrurile se leagă, cum se spune: pe de o parte, inundațiile Prutului făceau ravagii pe suprafețe întinse - și nu doar primăvara, când se topeau zăpezile -, iar pe de altă parte, Prutul a fost perceput în conștiința, în instinctul moldovenilor, în primul rând, ca un râu interior și nu de margine de țară. Fruntariile naturale ale neamului românesc au fost și rămân pentru totdeauna Nistrul, Tisa, Dunărea și Marea Neagră. Doar vă amintiți versul testamentar de care nu ne vom înstrăina niciodată "De la Nistru pân'la Tisa...", cum la fel ar trebui repetate în permanență vorbele lui Nicolae Iorga "Drumul către Eminescu este drumul către sănătatea acestui popor".

S-au înfricoșat moldovenii de apele Prutului, neiertătoare "pe timp de ploaie năpraznică" sau la vremea dezgețurilor de primăvară? Se prea poate. Scria I. Simionescu, botoșănean de baștină, în "Pe drumul apelor mari", volum apărut în perioada interbelică: Prutul "E o fire de izolat și ursuz. Se înfundă între dealuri și nu le mai părăsește. Mereu mânios, nu-și află loc. Malurile lui, în tot lungul aproape, sunt năruite. Răni vii se alipesc altora încă necicatrizate. În șerpuiri cum nici un alt râu nu le are, e nehotărât. Acum rupe o bucată de pământ din Basarabia și o dă Moldovei cu ogoare cu tot, acum de la Moldova trece pământ la Basarabia... Oamenii fug de el. Rar sat care să fie chiar lângă apă, căci e vai și amar de zilele lui; în fiecare primăvară stau locuitorii cu frica'n sân să nu le ieie avutul." Și nu-i totul. "Nu e nici prietenos", adaugă I. Simionescu, "Nu e an în care să nu-și ieie jertfe omenește", "Pedepsește crunt. Numai somnii leneși, uneori cât balaurii de mari și grași, îi sunt prieteni și-i adăpostește în cotloane tăinuite"...

Iată câteva dintre pricinile pentru care "poporul nu-l prea iubește. Mai ales câtă vreme a fost o prăpastie adâncă între frați, însemnând granița de la răsărit, întruna era blestemat."

Râu de interior de țară, pe malurile Prutului - pe care mal? - n-au fost construite cetăți de apărare. N-au fost scrise nici cărți măcar, așa cum au apărut, în contul Nistrului, romane precum "Rusoaica", de Gib. Mihăescu, ori "Un port la răsărit", de Radu Tudoran. Nu i s-a dedicat, precum a făcut-o Geo Bogza pentru Olt, o Carte a Prutului... În schimb, rămân legate pentru totdeauna de râul ce-și are izvoarele în Carpații galițieni două confruntări militare celebre. Mai întâi, desigur, bătălia de la Stănilești din vara anului 1711, când oștile lui Petru cel Mare - sub care s-au așezat și cei circa 6.000 de luptători ai lui Dimitrie Cantemir - bumbăcite de otomani au fost silite să plece cu coada între picioare pe drumul Moscovei. Dincolo de explicații mai mult sau mai puțin penibile, va rămâne un crunt mister pricina reală pentru care principele-cărturar a acceptat să devină sluga muscalului hăbăuc... Ulterior, departe de Moldova, Dimitrie Cantemir avea să scrie, între altele, și despre Prut: "Are apa cea mai ușoară și mai sănătoasă, cu toate că este cam tulbure din pricina nisipului pe care îl duce cu ea; numai când o lași să stea într-un pahar, nisipul cade la fund și atunci ai apa cea mai limpede..." Ehei, cine mai știe de când acea apă s-a dus în Dunăre, și de-acolo mai departe, în Marea cea Mare?!

Peste două veacuri și ceva, tot într-o vară, mai exact în ziua de 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu adresa către Armată acel faimos Ordin de zi, ce va rămâne de-a pururea ca un fulger în conștiința tuturor românilor: "Ostași, Vă ordon: treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre..."

Îndată aveau să urmeze lupte crânce în preajma Prutului, precum cele de la Țiganca și împrejurimi, unde aveau să-și piardă viața aproape două mii de ostași români... Groapele comune, în care fuseseră strânși întru odihnă veșnică cei nerepatriați în locurile de unde plecaseră la război, au fost pângărite cu un primitivism scelerat: peste acel "cenotaf" s-a întemeiat o bolșevică fermă de animale... Pe la mijlocul deceniului trecut, locurile - și rostul lor - au fost recreștinate, odată cu amenajarea "Cimitirului de onoare al eroilor români".

Înainte de a ajunge graniță cu sârmă ghimpată, pistoale mitralieră și cer cernit, Prutul a fost o adevărată axă a Moldovei, care îi ținea pământurile legate unele de altele. Ca pe două aripi. Cetățile cele mari - pe Nistru (fruntaria de răsărit a Europei), în fața puhoiului asiatic; capitalele și târgurile mai înstărite - pe partea dreaptă a Prutului. Cine trece Prutul, în sensul soarelui, obligatoriu trebuie să ajungă la Iași, la Huși, la Galați. Toate sunt la o aruncătură de băț de malurile Prutului...

Îmi amintesc atât de bine de parcă s-ar fi petrecut ieri. Era în ziua de șase mai 1990. Zi de duminică. Opt puncte de frontieră de pe Prut s-au deschis spre a lăsa cale liberă șuvoaielor de români și basarabeni. Emoții și bucurii nemaitrăite, câteva ceasuri fără graniță... Cerul răsuna de bătăile de clopote bisericești ce se trăgeau de o parte și de alta a Prutului, iar Chișinăul își fixa ceasul oficial după ora 12 a Bucureștiului, în vreme ce Prutul prelua nesfârșitele covoare de flori - ca niște multicolore pânze îngerești - pe care apele lui se întreceau în a le duce spre Dunăre, și de-acolo spre Marea cea Mare, și de-acolo, cine știe, poate mai departe...

Prutul înseamnă viață, Prutul este o ființă și nu este nici mai înțelegător și nici mai dușmănos decât alt râu mai mare sau mai mic. În întortochelile lui capricioase poate visează să se mai lungească, să devină, în felul acesta, chiar fluviu. Are și el, în mod sigur, ambițiile lui. Nu trebuie nici să-l urâm și nici să-l secăm dintr-o sorbire. Va fi fericit - n-am nici o îndoială că trăiește și astfel de stări - când ne va regăsi uniți în iubirea pentru el. Și pe cei din stânga, și pe cei din dreapta lui. Este că merită să aibă și o zi a lui, ca orice ființă care ne este dragă? Ce-ați zice dacă am alege, pentru fiecare an, ziua de 6 mai? Sau prima duminică din luna mai?

Matei BROD