Ultimul Numar Publicat


Cuprins »

 

Colecția verde

( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)



Înscrierile în listele de prenumeranți cât și comandarea cărților din Colecția verde se pot face la adresele de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com


 

"Dacă n-ar fi fost cartea lui Ionel Teodoreanu … "
de
Iftimie NESFÂNTU

(citeşte tot articolul)

 

browser stats

 

Giurgiu, Barbu Delavrancea și... Doamnele politice

 

Îndreptându-mă spre Giurgiu, unde s-a petrecut recent Gala AJTR din acest an - organizată într-un plăcut parteneriat cu Primăria municipiului dunărean, condusă de d-l Nicolae Barbu - mi-am amintit și de Barbu Delavrancea. Autorul faimoasei Trilogii dramatice dedicate Moldovei a fost și un gazetar redutabil, puțini dintre puternicii acelei epoci, indiferent de domeniu, scăpând neatinși de aciditatea năvalnicului condeier. Între aceștia, fapt cu totul îmbucurător, se află Mihai Eminescu, cel care la vârsta de 17 ani ajungea pentru prima dată la Giurgiu, lucrând câteva luni în portul orașului. Cu o diferență de vârstă de opt ani, Eminescu și Delavrancea erau, cel puțin ca ziariști, pe „fronturi” total opuse. Marele poet își chinuia zilele (în multe rânduri, și nopțile) înnobilând, prin geniul său, cotidianul „Timpul”, aflat sub epitropia financiară a junimiștilor și conservatorilor, în general, în vreme ce dramaturgul viforos ataca din tabăra „roșilor”, adică a liberalilor. Iubitorii presei sfârșitului de veac XIX știu că nu aceeași atitudine a avut Delavrancea față Titu Maiorescu, Al. Odobescu, P.P. Carp, Gh. Manu, Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul, asupra căruia vom reveni cât de curând) și atâția alții. Cum vedea scena politică Delavrancea? Un singur exemplu: „Partidul conservator de astăzi este mort. Nefiind o selecție naturală, nefiind un produs similar cu națiunea, n-a putut să absoarbă vitalitatea ei nici în parte, nici - mai puțin - în totalitate și a trebuit să piară”...

            Că, ceva mai târziu, mai exact în 1899, Delavrancea ajungea primarul Bucureștiului, cu ajutorul Partidului Conservator, în rândurile căruia aterizase între timp, ori că avea să facă un insistent lobby pe lângă B.P. Hașdeu, ca prin votul lui hotărâtor Titu Maiorescu să poată deveni profesor al Universității bucureștene, astea alcătuiesc o altă poveste, care ține de caracterul gelatinos al românilor, și nu numai al lor când este vorba de politică...

            Gala AJTR de la Giurgiu, fiindcă într-acolo mă îndreptam când năvăliră peste gândurile mele urmările unor vechi lecturi despre Delavrancea, avea să fie o Gală transfrontalieră - între laureați aflându-se și personalități din Bulgaria, Serbia, ca și din Maroc - s-a desfășurat chiar pe malul Dunării, într-un cochet salon al restaurantului Perla. Ei bine, iată că uneori, cel puțin, subconștientul nu lucrează deloc întâmplător.

            Barbu Delavrancea poate fi considerat și un veritabil precursor al industriei ospitalității. Mi-aduc aminte de unele fotografii de la răscrucea veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, unde îl regăsim, „în peisaj”, alături de V.A. Urechia, autorul Vrajei Bucegilor și al atâtor altor volume, fundamentale pentru literatura noastră de turism, alături de Al. Vlahuță, autorul cărții „România pitorească”, alături de marele pictor N. Grigorescu, alături de mediteraneeanul-gargaragiu I.L. Caragiale. A fost unul dintre înfocații drumeți ai vremurilor sale - atitudine datorată, probabil, și prieteniei cu Al. Vlahuță. În sfârșit, Barbu Delavrancea a fost, neîndoielnic, și unul dintre întemeietorii presei noastre de turism. Este suficient să amintim fie și numai două suculente reportaje, publicate în serial, care au în prim-plan destinații vilegiaturistice care se găseau în mare vogă în acei ani: „Curierul Băilor” - Lacul Sărat („sau, cum îi zic brăilenii, Lacul scurt (...), menit a deveni cu timpul, mulțămită puternicelor proprietăți medicale ale nămolului său, una dintre stațiunile de căpetenie ale României”) și „Șepte zile la Constanța. Note Constanțiene. Memoriu Pro Nasone.” Ambele reportaje au apărut în ziarul „Românul”, patronat de C.A. Rosetti („prietenul” lui Eminescu, pe care inegalabilul poet îl nemurea cu devastatoarele versuri Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,/ îşi aruncă pocitura bulbucații ochi de broască”): „Curierul Băilor” - în trei numere începând cu „14 iuliu 1866”, iar „Șepte zile la Constanța...” - două luni mai târziu, în septembrie 1886, în cinci episoade.

            Scria Delavrancea, în episodul doi al serialului „Șepte zile...”, de ”Sâmbătă, 14 august”:

            Giurgiu. Pare-se că Giurgevo, fratele Ibrailei în comerciul de odinioară al Țării Românești, s-a mai spălat, s-a mai dichisit. Turnul geamiei din mijlocul orașului s-a mai civilizat, punând în capu-i în loc de fes un fel de gioben a la franca. Întorcându-mă, îl voi admira de aproape.

            Orașul se depărtează la dreapta, iar noi, pe linia Giurgiu-Smârda, ne apropiem de Dunăre, la port!... la port adică zicem, ca să zicem, nu doară că e port la Smârda.

Dunărea, mărețul nostru fluviu, lin, mare, formidabil prin cantitatea-i de apă, când limpede, când turbure, are asupră-mi un efect bizar: pune înainte-mi figura seacă și anguloasă a onor d-lui Camille Barrere, cel cu anteproiectul privitor la cestiunea Dunării. Constatați că evocațiunea nu e plăcută.

            Limbele încep să se bată în capete. Pe lângă româneasca și franceza cari se disputau între București și Giurgiu, nemțeasca, slovaca, bulgăreasca și din când în când turceasca - palidă probă a unei crunte dominațiuni de odinioară - se adaug pentru a alcătui un admirabil talmeș-balmeș , care prin porturile levantine trebuie să fie limba francă..."

            Scriitura lui Delavrancea este captivantă. Ea continuă cu călătoria pe Dunăre. Așa se ajungea pe atunci la Constanța, ca și în perioada interbelică, cu vaporul, cu „Karl-Ludwid” în cazul de față, comandat de un vieux loup de mer, salonul oferind, cum notează autorul, „Icre moi nu tocmai moi, știucă proaspătă nu tocmai proaspătă, un șnițel vienez făcut între Giurgiu și Turtucaia nu ne cufundă într-o plăcere gastrică atât de covârșitoare pentru „ca privirile noastre să nu se plimbe cu atențiune asupra călătorilor”.

            Iată și ce puteau vedea ochii unui ziarist de talia lui Delavrancea care, în secvențele următoare, ne trimite cu gândul, mai degrabă, la Mihai - Mișu Văcărescu, alias Claymoor, de la L’Indépendance Roumaine: „Cóté-femmes: figuri gentile, figuri frumoase, figuri urâte și - ceea ce e mai grozav - figuri insignifiantes; pe acestea din urmă, proprietarele lor ar trebui să le poarte în toc și să nu le arate decât celor ce sunt datori a le privi. Toalete cu gustul spiritual al Parisului, altele cu gustul de contrabandă al Vienei, altele cu acea greoaie, imposibilă și veșnică potriveală a Berlinului care face pe călătorul străin să se oprească pe Unter den Linden la Berlin când trece o doamnă și să zică în el:

- C'est pas une femme ça!!”

            Mulțumesc din suflet, d-le Delavrancea! Fac o pauză, revăd prin mătasa gândului acest fabulos bulevard -desigur, mult mai presus decât Fürstendamm. De la Eminescu încoace, sunt sigur că știți, nu există un miros mai divin ca efluviile provocate de florile de tei, și nici gingășie vizuală mai cuceritoare precum cea a florilor de cireș. Ies din această tulburătoare încurcătură amintindu-mi de vocea Marlenei Dietrich, cu fabulosul ei cântec Untern Lindern, Untern Lindern... Ce vremuri, ce cântece, ce divă...

            Desigur, pare deplasat, chiar aberant să scriu „Mulțumesc din suflet, d-le Delavrancea!”, ca și cum tocmai m-aș fi despărțit, după colț, de autorul lui Hagi Tudose. Și totuși, cât de scurtă, de stranie se arată istoria, timpul în sine. Am avut privilegiul să o cunosc, direct, pe Cella, prima dintre cele patru fete ale lui Barbu Delavrancea. Marea pianistă de mai târziu, care se născuse înainte ca Eminescu să se înalțe la stele și care, de mică, a fost o apropiată a lui I.L. Caragiale. Și nu numai... Henrieta a fost o altă fiică a lui Delavrancea. Este socotită una dintre primele femei-arhitect - a patra, dacă nu mă înșel, în ordine cronologică - din România. I-am văzut, în câteva rânduri, câte ceva din ce-a mai rămas din clădirile concepute de ea la Balcic, Riri fiind, între altele, o bună prietenă a Reginei Maria... Îi revăd, de nenumărate ori pe an, Biserica Eroilor din Oltenița, proiectată tot de Riri, cum o dezmierdau prietenii. Ca și, mai cu seamă, o serie de vile din București. Între Cella și Riri, au mai existat două surori: Margareta (Bebe) - licențiată în litere şi filozofie - și Niculina (Pică) - pictoriță.

            Înconjurat, zi de zi, noapte de noapte, de atâtea grații - însăși Marya Delavrancea, soția scriitorului, a dovedit că este și o foarte bună pianistă - îți vine greu să crezi că, în vreun fel, autorul Sultănicăi ar fi putut fi atins de vreo fragilă aripă a misoginismului. Poate chiar și de ceva mai rău, chit că articolul vizează „Politica Doamnelor Conservatoare” (ziarul Democrația, noiembrie 1889). În loc de alte comentarii, să reproducem câteva pasaje:

Țara și coroana, din cauza unor oameni fără dragoste de una și de alta, sunt dăstul de perplexe pentru ca în grijile naționale să se mai amestice și caprițiul gingaș și copilăresc al doamnelor. Dacă ele vor să slujească națiunei, au o menire superioară și sfântă; n-au decât să și-o îndeplinească: au de crescut copii, au cămine de îngrijit, onoruri intime de apărat, mângâieri de adus acelora care sunt înghițiți de afacerile publice și generale; aci stă ținta finală a delicateței și a virtuței feminine; delicatețea simțirilor, farmecul dragostei intime, naivitatea blândă și senină, divina și mângâietoarea iubire a femeii nu pot trece peste fericirea și puritatea căminului fără a depăși această margine, fără a produce confuzie, greșeli, păcate și uneori crime chiar...

            Dar să citim și mai departe: „...Politica nu aparține de drept și de fapt femeilor. Din acest punt de vedere există o mai mare deosebire între rochie și frac decât cum exista între rasă și spadă. Și acest adevăr este atât de dovedit prin fapte, încât , de regulă, amestecul femeii în atribuțiile bărbatului a adus pururea ruina și dezonoarea casei. Noi nu credem orbește în vorba veche „poale lungi și mintea scurtă”, dar cerem să ni se admită că cel puțin în politică este trist și ruinător pentru țară când ”tace cocoșul și cântă găina”.

            Femeile în politică, în genere, nu pot să fie inspirate decât de vanități de moment, de ambițiuni deșarte, de dorința unei străluciri foarte des primejdioase bunului trai intim, de mici răutăți și de uri, cari fac din ele geniul rău al bărbatului docil în loc de a rămânea ceea ce trebuie să rămâie: geniul tutelar al căminului și farmecul delicios  și blând al politicului risipit într-o sumedenie de probleme mari și dificile.

            Era un timp eroic când doamna țării și domnițele, dacă avea, adunau pe jupânese la șezătoare nu pentru trebile țărei, ci pentru lucru și artă. Și p-atunci era o artă, naivă, dar mare, simplă, dar minunată, fără meșteșuguri, dar eroică. Doamna, domnițele, jupâneasa și jupânițele înfigeau furca în brâu, sau învârteau rodanul, iar jupâneasa cea mai bună de gură sau cea mai dulce la glas povestea o legendă sau cânta o rapsodie populară și vitejească...”

            Sunt mai bătrân, ca viață trăită, decât Delavrancea. Și mai bătrân decât Eminescu, „biblia” pe care o țin la cap zi și noapte... Dar importanță n-are, desigur, numărul anilor. Dar, până la urmă, ce are importanță când, verificat este, de mii de ani, că, vorba d-lui Delavrancea, „în epocele de civilizație coruptă femeile au jucat un rol însemnat în decăderea statelor”?

            L-am citit și îl citesc cu interes pe Delavrancea, ziaristul, cu un loc aparte în literatura și presa de turism, loc, din păcate, ce nu i s-a nesemnalat în vreun fel. Nu mai vorbesc de Eminescu. Stau și mă întreb ce-ar fi scris Delavrancea dacă ar fi fost contemporan cu atâtea doamne de fier, de oțel, de beton, de abanos și așa mai departe. Oricum, garantat, nu i-ar fi scăpat faptul că în spatele, ca și în fața unei femei de mare succes, se află un bărbat. Poate chiar mai mulți. Și nu pe rând, ci chiar simultan, de cele mai multe ori... 

Mihai OGRINJI

 

P.S.

            Alături de Barbu Delavrancea vom mai călători în acest an. Și nu numai până la Giurgiu și de acolo, pe Dunăre, mai departe. Până atunci facem loc, fiindcă li se cuvine cu prisosință, celor care au fost premiați la Gala AJTR, petrecută la restaurantul Perla, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 2015:

Premiul Tezaur: Victor CRĂCIUN, pentru volumul „Eminescu regăsit”; Artur SILVESTRI, la împlinirea a 10 ani de la fondarea ARP și pentru Studiile despre Eminescu;

Premiul Eveniment: Eva GLIGOR, director general al firmei Atlantic Tour;

Premiul Ambasador: E.S. Faouz El ACHCHABI, ambasadorul Regatului Maroc la București;

Premiul de Excelență: George BREZOI, secretar de stat la IMM - Ministerul Economiei; Nicolae BARBU, primarul municipiului Giurgiu;  George Sorin NICOLESCU și Mihaela NICOLESCU, patronii firmei „Olimpic Internațional Turism SRL”; Stefko BURDZHIEV, prefectul districtului Ruse; Virgil PEȚANCA, director Centrul Cultural „Ion Vinea”; prof. univ. dr. Nicolae DINESCU - Râmnicu Vâlcea; Gheorghe ȘTUBEANU, patronul Hotel Sud, Giurgiu; Marin PENCEA, patronul restaurantului Perla, Giurgiu; Lili GANCEVA (Ruse), director Euroregiunea Danubius; Nicolae PETRESCU, călăuza călătoriilor AJTR; Gelu PĂLĂMARU, patronul Resort Casa Comana;

Premiul pentru Reportaj pe calea undelor: Ana-Maria CAIA, RFI România;

Premiul Turismul ca un maraton: Lucian CLINCIU, președintele Asociației CarpathianMan - Zărnești;

Premiul Gaudeamus: Asist. univ. drd. Monica Nicoleta NEACȘU;

Premiul pentru Reportaj: Nicolae LUPU; Premiul Juventus: Clubul Boreal - București, prof. Aniela CASETTI și prof. Adrian CASETTI;

Premiul Anda Raicu: Monica ANGHELOVICI;

 Premiul Măria Sa Muntele: Dan VASILESCU;

Premiul Ospeția din veac: Restaurantul Jariștea-București, Kera CALIȚA (Laura NICOLAU);

Premiul pentru Reportaj TV: emisiunea Cap Compas (TVR) - Elena DINU, producător, și Titi DINCĂ, publicist comentator; Corina HINKOV, realizator;  

Premiul In vino veritas: Cristian PITULICE;

Premiul Ca la mama acasă: Liliana ENESCU, pensiunea Curtea Brăneană;

Premiul In Memoriam: Iulian VINTILĂ, fost director general al hotelului Athénée Palace (Hilton) - București;

Premiul pentru foto-reportaj: Vasile ARCANU;

Premiul Cartea care zidește: Costa ROȘU (Voivodina-Serbia).