Ultimul Numar Publicat


Cuprins »

 

Colecția verde

( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)



Înscrierile în listele de prenumeranți cât și comandarea cărților din Colecția verde se pot face la adresele de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com


 

"Dacă n-ar fi fost cartea lui Ionel Teodoreanu … "
de
Iftimie NESFÂNTU

(citeşte tot articolul)

 

browser stats

 

Romania pitoreasca - 110 ani

 

Sunt foarte puțini cei care l-au citit pe Al. Vlahuță. Iar dacă li se ivește (ne)șansa să le alunece privirea peste rândurile pe care i le-a dedicat George Călinescu în masiva sa „Istorie a literaturii române“, atunci eventualul imbold al unei posibile lecturi se ruinează instantaneu.
Marele exeget al operei eminesciene îl execută pe Vlahuță în chip devastator. Oarecum la fel cum procedează și cu N.D. Cocea, o altă „calamitate umană“ ce se aseamănă nu în puține privințe cu producătorul unor versifi cații de genul „Minciuna stă cu regele la masă“. Ca fapt divers, și Vlahuță și N.D. Cocea sunt legați cu locul de naștere de același meleag, Bârlad-Vaslui. Anul trecut tocmai coboram de la mânăstirea Florești, pe valea Similei, spre Bârlad, ca la un moment dat să străbat o comună ce poată numele Al. Vlahuță. Aici trebuie să fi fost Pleșeștii de odinioară...
În mijlocul așezării există și un bust cu chipul insidiosului scriitor. Aparținând cu baștina de această parte de țară a Moldovei, intempestiv m-a cuprins, dincolo de păcatele lumești ale lui Vlahuță, o stranie solidaritate. Și mai era ceva în plus...Călinescu este, totuși, exagerat de nedrept. „România pitorească“ - de la a cărei apariție, în 2011, se strâng 110 ani - cred că merita chiar mai mult decât un gest de bunăvoință. Scrie autorul „Bietului Ioanide“: „Școala privește cu venerație „România pitorească“ și „Pictorul N. Grigorescu“, prezentare, una, a priveliștilor țării, monografi e a unei opere picturale, cealaltă. Ele pot fi folositoare prin documentație, dar literar vorbind sunt superficiale“.
Romania pitoreasca 110 aniDacă ținem seama că peste opt ani avea să-și încheie socotelile lumești, Vlahuță - și cu data și locul nașterii rămase neclarifi cate - a adus pe lume această încă destul de captivantă scriere aproape de sfârșitul vieții lui. Călător profund pasionat - în multe drumeții i-a avut camarazi, între alții, pe mult mai vestiții Nicolae Grigorescu și I.L. Caragiale - el a bătut țara dintr-un capăt în altul, de la Porțile de Fier (Orșova) la Sulina și, mai departe, pe Insula Șerpilor, în Marea Neagră, de la Constanța la mânăstirea Tismana și de acolo pe înălțimile Parângului, pe Valea Cerbului, pe Valea Prahovei și pe Valea Doftanei, din munții Buzăului în Vrancea și, mai apoi, în munții Bacăului și-n munții Neamțului; în sfârșit, de la Vatra Dornei cu pluta până la Piatra Neamț, ca, în cele din urmă, să exploreze Valea Prutului.
În mare, aceasta-i România pe care o străbate, cea de dinainte de Războiul de Întregire, o țară ciuntită din toate părțile, fapt ce-l face pe Vlahuță ca, pe alocuri - mai ales pe Valea Prutului - să-și arate, pe lângă o metaforă proapătă, caldă, entuziastă, și un acut simț de pamfl etar, pe care și l-a exersat, uneori, și-n celelalte scrieri ale sale. Cu „România pitorească“ - nelipsită de interes și astăzi pentru cei care mai știu să citească românește - Vlahuță rămâne un deschizător de drumuri și la propriu, și la fi gurat. Până la apariția acestei lucrări, în 1901 - scrisă, desigur, ușor pășunist, cu unele accente de exaltare, dar, în spiritul epocii, și de stârnire și întreținere a unui sentiment de prețuire a neamului și pământului românesc - încercaseră însemnările de călătorie, într-un fel sau altul, un mănunchi bunișor de condeie ale literaturii noastre: Dinicu Golescu și Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi și M. Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu și Cezar Boliac, Nicolae Filimon și, mai înainte, poate chiar Alecu Russo (mai mult prin „Soveja“, desigur, decât prin „Cântarea României“, uitată și ea de-a binele) - nimeni însă nu reușise să dea chip întreg unei adevărate cărți de călătorie despre România.
De altminteri, absența unei literaturi de călătorie - de multă vreme instalată în alte culturii - avea să tot treneze pe tărâmul literelor românești.
Însuși genul literar ca atare a tot persistat într-o defi nire ambiguă, cu toate că, ulterior, aveau să se ilustreze în domeniu nume grele ale literaturii românești: Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Mircea Eliade, Camil Petrescu și Tudor Vianu, G.M. Cantacuzino și Tudor Arghezi, Geo Bogza și George Călinescu. Lista este foarte departe de a fi epuizată. N-aș vrea să omit două nume: Calistrat Hogaș, probabil cel mai spectaculos și sensibil „scriitor de turism“ din câți avem noi, românii; și Ion Simionescu, autorul celei mai cuprinzătoare abordări a spațiului românesc dintre Dunăre, Nistru și Tisa.Frunzăresc „România pitorească“ („Ediție nouă, cu numeroase ilustrații și reproduceri după tablourile lui Grigorescu“) apărută în 1924, la editura Alcalay & Co. Este o ediție cu textul complet, fără parantezele cu trei puncte înăuntru, unul dintre semnele cenzurii comuniste. Era tipărită, în celebra colecție „Biblioteca pentru toți“, ca un omagiu, pesemne, la un lustru de la dispariția autorului.
Cu câteva luni înainte de a muri, Vlahuță îi scria, din Câmpina, lui I.A. Brătescu-Voinești: „Pregătește-te, dragul meu, pentru o sarcină pe care obosiții mei umeri în curând nu o vor mai putea duce. E vorba de revista „Lamura“, a cărei conducere va trebui s-o iei, căci eu sunt chemat într-o lume mai bună“. Deși în paginile revistei apărute „sub auspiciile Ministerului Cultelor și Instrucțiunii“ semnau nume dintre cele mai prestigioase - Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga etc. - peste vreo opt ani „Lamura“ intra pentru totdeauna în neant. După ce în deceniul al treilea și pe la sfârșitul următorului cunoscuse o scurtă existență într-o nouă postură, „România pitorească“, titlul celei mai durabile scrieri a lui Al. Vlahuță, apărea pentru a treia oară pe frontispiciul unei revistei. Se întâmpla asta în ianuarie 1972. Știu că atunci a mai concurat la poziția de titlu al noii reviste și sintagma „România turistică“. A învins „România pitorească“ nu neapărat, poate, ca un semn de recunoștință pentru cel ce ne-a lăsat o scriere de care, cel puțin ca idee, vor avea nevoie toate generațiile care se succed, cât, mai degrabă, grație metaforei în sine. Călătoria este adesea, în toate chipurile ei, o superbă tandrețe...