Ultimul Numar Publicat


Cuprins »

 

Colecția verde

( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)



Înscrierile în listele de prenumeranți cât și comandarea cărților din Colecția verde se pot face la adresele de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com


 

"Dacă n-ar fi fost cartea lui Ionel Teodoreanu … "
de
Iftimie NESFÂNTU

(citeşte tot articolul)

 

browser stats

 

RP Nr. 478 / 2014

 

Pentru a comanda acest numar apasati butonul de mai jos !

Acest numar va fi adaugat in cos (meniu stanga) dupa ce butonul de mai sus a fost apasat.
Pentru a finaliza comanda mergeti pe meniul "Cosul de comenzi" si completati detaliile cerute !

 
 
 

SUMAR

Pag. 2

Vitralii;

Scrinul Andei

Dragostea e boală grea – de Anda RAICU

Dragostea la români alcătuiește un dosar uriaş, ce nu-l poate lăsa indiferent pe acela care vrea să înțeleagă această latură tulburătoare a sufletului nostru. "Dragostea e boală grea" sintetizează, într-un vers extrem de răspândit, țăranul. El nu înțelege prin asta doar chinurile inerente ale iubirii, ci infinitele meandre ale acestui sentiment pe care îl încearcă omul de la vârsta pubertății până la bătrânețe. Unul dintre cele mai frumoase simboluri ale credințelor populare româneşti este Zburătorul, un duh erotic masculin, care li se arată tinerelor fete aflate la vârsta adolescenței, tulburate de fiorii necunoscuți ai dragostei. Perioada aceasta de așteptare, pe care fecioara o traversează până când îi sosește clipa măritișului, este una dintre cele mai interesante teme ale poeziei populare româneşti, care exprimă în metafore de mare rafinament trăiri dintre cele mai complicate. Şirul de credințe şi datini legate de dragoste este de-a dreptul impresionant şi la români. El cuprinde o "recuzită" foarte bogată, de la plante precum busuiocul, florile de tei sau de năvalnic până la abisurile fântânilor, lacurilor fără fund sau la obiecte de zi cu zi precum batista, oglinda şi chiar... rufele spălate (despre acestea din urmă se zice că se usucă repede, atunci când “te iubește bărbatul"!). Aștrii din cer, soarele, luna, Luceafărul iau şi ei parte la dorințele, prevestirile şi împlinirile omenești. Cândva, mai cu seamă sâmbăta, fetele de măritat puneau seara unt la cumpăna fântânii, ca lumea să-şi îndrepte privirea spre ele cu drag. Înainte de a fi răsărit soarele, e bine, spune poporul, ca fata să se spele la izvor, din partea de unde răsare astrul, zicând aşa: “După cum aşteaptă oamenii să iasă soarele, tot astfel să mă aștepte şi să mă dorească pe mine flăcăii". Se spune că o batistă dată drept amintire unui iubit atrage după sine despărțirea, după cum, dacă ții inel pe degetul din mijloc, n-ai noroc în dragoste. (Text din anul 1996)

 

Victor Crăciun, la 80 de ani! – de Mihai OGRINJI

În prezenţa unui numeros şi consistent conclav de valori ale culturii şi românismului nostru de pretutindeni, întrunit spre a fi ală­turi la zi aniversară de bunul pri­eten şi îndrumător întru simțire şi ideal, prof. Victor Crăciun mărturisea selectei asistențe: „Sunt un om fericit!". Cred că fireasca şi meritata stare a domniei sale era nu doar sinteza unei existente tumultoase, puse în folosul neamului său, cât şi o rapidă scanare a bucuriei celor ce-l înconjurau cu căldură şi respect.

Nu mulţi români pot emite o astfel de sinceră satisfacţie fiindcă foarte puţini sunt românii care au făcut ceea ce a făcut Victor Crăciun. Atât în vremuri grele şi îndărătnice, cât şi, din nefericire, în zilele noastre, straniu de nepermeabile - ba chiar distructibile - cu fiinţa noastră naţională. Asta este realitatea: nu orice Victor este trunchiul victoriei pentru români... într-o perioadă când din toate zările vin în România tot felul de samsari, cu ștaif calp şi lăcomii extreme, să desăvârșească ceea ce de veacuri o fac, în oribile cârdășii, „înaltele Porţi" - văzute şi nevăzute, știute şi neștiute -, Victor Crăciun încearcă din răsputeri să ridice pe trupul României brâul - mai lat ori mai îngust, oricum fără întrerupere - al românilor din jurul ţării. Metaforic, dar nu știu dacă şi prea inspirat, am putea asemui pe aceşti români care înconjoară România ca pe o centură de siguranţă cu care îşi prinde mijlocul un halterofil când ridică mai greutăţi...

 

 

Pag. 3

Câte ceva despre…

Barbă şi ambasadorii turismului românesc – de Matei BROD

"Ar trebui observată abundența bărbilor în perioadele de nelinişte socială, în anii de revoltă sau de descompunere. Este primul refugiu în mister la îndemâna oamenilor". Aceste rânduri au fost scrise în urmă cu opt decenii de Mihail Sebastian (losef Hechter) şi le puteţi (re)citi în controversatul roman "De două mii de ani..."

Au existat perioade îndelungi când bărbații, indiferent de trib ori continent, au purtat barbă. Cel mai adesea, fără semnificaţie aparte, fără mister. După ce istoria s-a mai aşezat cât de cât - s-a liniștit sau se va potoli ea vreodată? - barba a rămas "podoaba" câtorva categorii de activităţi şi vocații ceva mai enigmatice: anahoreţi şi artişti, de pildă. Galeria este însă mult mai variată: Barbă Neagră, Barbă Albastră, Statu-Palmă-Barbă Cot, Moş Crăciun... La români a existat tradiţia ca la decesul cuiva foarte apropiat, bărbații să nu se radă câteva săptămâni. Era un semn în plus de durere şi respect pentru cel plecat spre alte tărâmuri. N-a dispărut cu totul acest obicei…

 

Pag. 4-5

Hai la băi!

Străini la Băile Herculane – de Sorin BOCIOACĂ

Gara Băile Herculane m-a primit într-o ambianță monumentală, din vremi imperiale; coloane, cupolă, inscripții în latină. În faţa edificiului, gunoaie răsfirate... După câţiva kilometri, în centrul nou, iureș estival. Trafic intens, microbuzele vin şi pleacă, ștrandurile termale gem de lume, terasele sunt pline, micii sfârâie pe grătare, supele aburesc, berea curge-n halbe. În hoteluri, bazele de tratament merg la foc continuu. Feţe roșii de aur şi efort, ascunse sub halate şi prosoape, se îmbulzesc la proceduri. Nu s-ar zice că trăim vremuri crunte…

 

Pag. 6

Noutăți în hotelărie

Dacă ajungeți la Tg. Mureş, mergeți la PRIVO! – de Matei BROD

Ca o veritabilă surpriză mi s-a arătat hotelul PRIVO din Tg. Mureş: arhitectură îndrăzneață, design provocator, melanj, pe ansamblu, de futurism, cubism şi fovism, iar pe alocuri, şi o uşoară undă de snobism, mai ales în partea de restauraţie, care nu irită, ci mai degrabă potenţează, cu destulă subtilitate, un "ceremonial" numit "cină gastronomică". PRIVO este o afacere de familie, demarată în urmă cu 5 ani, în care s-au investit 7 milioane de euro. Familia însemnând Adina şi Alin Plopeanu, tineri, puși pe treabă, plini de umor, deschiși experiențelor antreprenoriale de calitate şi, foarte important, lipsiți de apăsarea grijilor financiare. Spunea doamna Adina Plopeanu, managerul ansamblului Privo, "Spiritul antreprenorial l-am moștenit de la tatăl meu, Emil Morariu". Târg-mureşenii, oamenii de afacere, în general, ştiu se înseamnă acest nume, aşa că nu insistăm cu alte explicaţii…

 

Pag. 7-8

Zidiri, vremuri, oameni

Palatul Cantacuzino – de Cristian PITULICE

Bucureștiul are două milioane de locuitori. 50% dintre aceştia nu au pus piciorul într-un muzeu din proprie iniţiativă decât atunci când în faţa muzeului sfârâia un grătar cu mici.

Dar nu-i bai. Poate că îi vom convinge că Bucureștiul mai are si alte muzee în afară de AFI Palace.

Astăzi am zis să scriu despre un muzeu pe lângă care trecem destul de frecvent și pe care preţ de 2-3 secunde îl admirăm de fiecare dată. Este Palatul Cantacuzino din Bucureşti.

 

Pag. 8-9

Monumente mai puţin cunoscute

Mânăstirea Florești – de M.O. BROD

Dintre toate mânăstirile județului Vaslui, nu multe la număr, cea de la Florești ţi se înfățișează, în mod cert, ca o apariție insolită. Explicaţia este la îndemână: croiala arhitectonică a bisericii şi a turnului-clopotniță, în primul rând. Un astfel de stil arhitectural nu prea te aștepți să găsești pe acest meleag. Scuturi din cap, ca să fii sigur că nu te afli, cumva, prin Bucovina, pe la vreo ctitorie de-a lui Ştefan cel Mare, ori, de ce nu, chiar în faţa vreunei biserici fortificate din Transilvania. Într-adevăr, o întreagă suită de elemente ale stilului neogotic se înlănțuite într-o captivantă armonie. Este vorba, între altele, de ancadramente, arcaturi, rozasa (fereastră rotundă, tipică goticului), dantelării sculptate în piatră, contraforți vânjoși. Şi nu numai…

 

Pag. 10-11

De la tinerețe pân’la bătrânețe

Excursiile anotimpului, anotimpul excursiilor – de Adrian CASETTI

Copiii de la Clubul Boreal încep în fiecare an sezonul călătoriilor de primăvară cu tradiționala excursie-plimbare la cules de ghiocei de la Cheia. După o iarnă neobişnuit de caldă în care, datorită puținei zăpezi, nu s-a putut schia la fel de mult ca în alţi ani, într-o dimineaţa de martie ei au pornit spre Munţii Ciucaș. După parcurgerea drumului până la Cheia cu microbuzul, micii excursionişti şi-au luat rucsacii în spate şi s-au îndreptat pe dru­mul forestier de pe Valea Tâmpei, într-o scurtă drumeție până în poiana străjuită de culmile Muntelui Roşu şi Zăganului. Ghioceii erau la locul lor ca în fiecare primăvară, însă anul acesta s-au arătat puţin cam ofiliți datorită, probabil, temperaturilor prea ridicate ale acestui anotimp. După culegerea a câte unui mic buchet s-a trecut şi la joacă, profitându-se din plin de spaţiul larg al poienii şi de vremea superbă. Către amiază, la plecare, şi-au făcut apariţia vântul şi norii, dar ploaia a început când copiii erau la masă, oprindu-se când ei terminaseră de mâncat. Înainte de a porni spre casă, un popas la mânăstirea Cheia, unde s-au adus mulţumiri Bunului Dumnezeu pentru ziua minunată şi s-a pus un buchet de ghiocei la icoana Maicii Domnului…

 

Pag. 11

Pe cărări de munte – de Andreea GĂNESCU

Ora 7 dimineața, telefonul sună, iar eu eram încântat că, în sfârșit, a venit ziua în care plecăm la Păltiniș. Mă încercau emoțiile, deoarece nu știam ce mă aștepta; așteptam cu nerăbdare să ajung la destinație…

 

 

Pag. 12-14

Sub zodia lui Bachus

M-a prins dorul de Moldova... – de Mihai OGRINJI

După ce, la Crasna - celebru punct de control rutier înainte de 1990 - m-am abătut spre Huşi, mi-au venit în gând, dintr-odată, versurile eminesciene: „Ah! garafa pântecoasă, doar de sfeşnic mai e bună (...)/Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună..." Incredibil! Nu de o lună, ci de aproape 20 de ani n-am mai băut un pahar cu vin de Huşi...

Îmi este şi greu şi uşor să-mi explic această ciudățenie. Se complică lucrurile când încerc să o înțeleg. Două decenii şi ceva înainte de a se produce acest hiatus, Huşiul şi podgoria lui mi-au fost lipite de inimă şi le priveam cu încântare prin zarea lichidă a paharului ridicat consecvent în zile de lucru şi de sărbătoare, în zile cu tristeți şi bucurii, cu avânturi şi deznădejdi. Dar asta este altă poveste, pentru altă dată... Doar atât: în oraşul „cu contururi iluzorii", într-o seară a începutului de an 1989, am hotărât să semnez cu loan Neamţu cartea ce era aproape gata. Se numea „Sub zodia lui Bachus"...

 

Pag. 14-15

Stele turismului românesc

A strica vacanța cuiva este o adevărată crimă… - Interviu realizat de Mihai OGRINJI

Convorbire cu Eva GLIGOR, director general al agenţiei Atlantic Tour

- Doamna Eva, să încercăm s-o luăm de la un capăt. Când v-aţi început viaţa în turism?

- Simplu de tot! În 1958, m-am căsătorit, iar un an mai târziu, în 1959, soţul meu m-a anunțat solemn: Ai să te duci să lucrezi la O.N.T!

- Au trecut de atunci 55 de ani! O viaţă de om..

 

Pag. 16-17

Alpinism

Creasta Carpaților Meridionali (II) – de Dan VASILESCU, foto: Vlad PETCU

În cea mai dificilă traversare ce ocoleşte la sud vârfului Lăiţa, sacul de dormit, montat de Vlad deasupra rucsacului, face un salt sinucigaş şi porneşte ţopăind vesel la vale, până ajunge să se vadă cât un mic punct. În lipsa altei soluţii, Vlad lasă rucsacul în potecă şi, cu riscul declanşării unei avalanşe, coboară o bună jumătate de ceas până la el şi urcă, apoi, cale de o oră şi mai bine, înapoi la potecă şi la rucsac…

 

Pag. 18-19

Montana

Munții Țibăului

Amurg de Toamnă – de Dinu BOGHEZ, foto: Floriana BOGHEZ

Iată-ne din nou la drum. Unul lung, către alţi munţi, ale căror creste, văzute altădată, ne fermecaseră privirile. Un autobuz cu mers legănat, căldura Bucureștiului cu miros de asfalt încins, o oarecare pauza până la orele serii şi, în sfârşit, călătoria finala începuta pe peronul Gării de Nord. Timpul s-a scurs cu încetineala nerăbdării de a ajunge mai repede la drumul către creasta munţilor Țibău. Dimineaţa ne-a prins pe peronul lacobenilor, locul de întâlnire cu tovarășii noştri de drumeție bucovineană. Din tren, o fătucă cu grai melodios, bucovinean, ne-a propus să mergem cu maşina tatălui ei, până la Cârlibaba, locul unde ceva mai târziu aveam sa ne regrupam toţi cei patru tovarăşi cu dorul muntelui în suflet. Cu un aşa noroc, nu ne-a rămas decât să admiram locurile prin care treceam, brumărite în noaptea care trecuse şi la Cârlibaba să ne strângă oleacă în spate, frigul dimineţii, mai aspru decât răcoarea noastră matinal-sudica. Nici n-am avut timp sa ne dezmeticim bine la capătul Cârlibabei şi prietenii noştri de drumeție au şi sosit. Revederea am pecetluit-o la masa birtului din apropiere, unde am băut câte-o cafea, fiecare dintr-alt tip de ceașca, cum le mai rămăsese din cine știe ce întâmplări voinicoase şi bahice, totodată. Aici, ne-am juruit cu toții să ne ducem aventura până la capăt…

 

Pag. 20-21

Alpinism

Cheile Bicazului

Dinamo XXX: Un urât traseu frumos – de Cătălin CREȚU

Peretele Surducului este renumit, în primul rând, pentru Fisura Artei. Traseul ăsta impunător, clar, vizibil şi din şosea, a atras prin hornurile lui generaţii întregi de alpinişti. La câţiva metri în dreapta porneşte o altă fisură sănătoasă, care după 50 de metri pare să se închidă într-un tavan. De câte ori am parcurs Fisura Artei sau Fisura Surducului (în total de 6-7 ori), m-am uitat curios spre linia din dreapta. Știam că acolo e o rută dificilă, numită Dinamo XXX (6B, 10 lc), știam că acest traseu avea şi în anii '80 puţine parcurgeri şi nu auzisem de vreo repetare recentă a lui. Se spunea că acest traseu, deschis în 1979 de Viorel Boboc şi Kurt Schnabel, ar fi traseul cu cel mai greu pas de liber din Bicaz. Mă rog, zvonuri... Toţi cei care îmi spuneau câte una-alta despre Dinamo XXX nu îmi dădeau detalii clare, urcaseră traseul cu cel puţin 20 de ani în urmă. Era clar ca trebuia să mergem să vedem ce e acolo. Nu am putut găsi nicăieri o informație scrisă sau vreo schiță a acestui traseu. Prin urmare...

 

Pag. 21

Micky Buchholtzer – de Cătălin CREȚU

Michael Martin Buchholtzer - Micky - este omul care, practic, a stârnit şi, mai apoi, a în­drumat mișcarea alpină din Iaşi, ca sportiv şi antrenor al clubului universitar în anii '70-'80. El, Steag, Costică Costea, Titus Hen, Piri, Mircea Rusu, Adi Ştefan şi alţii au urcat cam toate trase­ele serioase din ţară. De la ei am auzit şi noi, cei din generaţia mai tânără, primele povesti des­pre Fisura Albastră, Speranţe, Memorial, Fisura Mult Dorită, Santinela, Armata, Turnul de Fildeş, Dinamo XXX. De la ei ştim ce însemnau alpiniadele, cum se organizau cluburile, cum erau, ca oameni, unii alpinişti despre care citeam în cărţi.

Micky e cel care a iniţiat câteva generaţii de căţărători ieşeni. Cel care s-a ocupat de poli­goanele de la Repedea, locul de antrenament de la marginea Iaşiului (şi acum ne asigurăm în pitoanele bătute de el cu 30 de ani în urmă). Cel care a ţinut în priză (şi, la propriu, „în prize") o comunitate nu mare, dar diversă. Cel care e făcut legătura între câteva generaţii crescute în contexte istorice diferite, cu idealuri diferite, cu stiluri diferite.

Nu am întâlnit niciodată pe nimeni care să îl vorbească de rău sau măcar să sugereze ceva neplăcut despre el. Micky a fost un om altruist, discret, inteligent, gata oricând să experimen­teze. La 60 de ani ai lui, mergeam împreună, iarna, în creasta Făgăraşului şi în Piatra Craiului. De căţărat, se căţăra cu o lejeritate care te frapa. La aproape 65 de ani a plecat singur în Grecia, a stat cam două luni pe o insulă, ba chiar a căţărat trasee de gradul 7 autofilat. Vârsta nu părea să îi schimbe nicicum felul de a fi.

Acum câteva zile, Micky a plecat să numere stelele. Știam că trece prin momente grele, îi fusesem, atât cât am putut, alături, dar dispariția lui fizică ne-a destabilizat pe toţi. Omul ăsta te putea intriga, te putea fascina, dar indiferent nu îţi putea fi. Acum știu ce m-a atras în primul rând la el: nu atât pasiunea pentru căţărare, nu viziunea asemănătoare asupra unor chestiuni ce ţin de etică şi de viaţă, nu neapărat cele câteva lecturi care ne erau amândurora dragi şi pe care le discutam, ci modul atât de tranşant în care el şi-a asumat libertatea. Micky a fost un om liber, poate că cel mai liber om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Asta mă făcea deja să-l pun, în capul meu, măcar un pic mai sus, pe un soclu. Libertatea asta a lui nu era uşoară, nu oricine ar fi putut-o duce; câţiva amici chiar îl compătimeau, dar eu știam foarte bine că Micky e mult deasupra șușotelilor lumești şi că la el libertatea e treabă serioasă. Atât de serioasă încât noi, ăştilalţi, prinşi între slujbe obositoare, căţărări de weekend, cărţi citite în grabă, iubiri devastatoare, neveste fertile, copii mofturoşi, rate stresante, revizii la maşini scumpe, vacanţe gândite din timp etc. nici nu prea aveam cum să-l înţelegem. Lui nu îi păsa de toate astea, el se simțea foarte bine în pielea lui. Avea timp să gândească îndelung orice situație, avea planuri de viitor, îmi lăsa impresia că îşi cam savurează viaţa.

Închei prin a spune că sunt liniştit: Micky e bine oriunde ar fi. Mereu a fost aşa.

 

Pag. 22

Creasta Oslea din Vâlcan – de Mihail CERNAT

În sectorul vestic al masivului Vâlcan apare, precum un meterez de calcar, frumoasă şi distinctă, creasta Oslea. Știam de mult de această creastă, dar nu avu­sesem ocazia s-o parcurg. Cum se apropia Sărbătoarea Rusaliilor, împreună cu Andreea ne-am decis să pornim într-acolo. Spre Oslea.

 

Pag. 24-25

Montana

Fermecătoarea Colibița – de Ovidiu BĂRĂIAN și Horea MIRON

Sunt, în ţara noastră, ascunse în umbra munţilor, în văgăuni si sihăstrii de cremene, locuri pline de farmec, pierdute prin poieni și luminișuri de pădure, pe care omul nu le cunoaște sau le calcă foarte rar. Arealul Colibiţa - Masivul Bistricior, o oază de linişte şi sănătate, împărtășește în bună măsura această soartă. Peisajul geografic al acestui spaţiu se detaşează clar în cadrul Carpaţilor româneşti printr-o sumă de particularități care îi conferă reale valenţe de unicitate. Este un peisaj care nu șochează privirea prin forme agresive, ci se integrează prin farmecul armoniei morfologice într-un ansamblu calm, accesibil şi ospitalier…

 

Pag. 25

Lecturi

 

Wild Ferenc, Alpinism în Cheile Bicazului – de Dan VASILESCU

Alpinism în Cheile Bicazului, condimentată cu foarte multe sfaturi, istorii, schiţe şi caricaturi, depăşeşte cu mult ceea ce ştim că trebuie să cuprindă un ghid al traseelor de alpinism.

Este o lucrare importantă pentru alpinismul românesc, un exemplu de exactitate, obiectivitate şi responsabilitate, care încearcă să limpezească modul de abordare, cotare şi apreciere a traseelor de alpinism din ţara noastră, aflate într-o mare criză de uitare şi dezinteres, în faţa traseelor de escaladă de „15 m"!

Sfaturile autorului, referitoare la spinoasele probleme ale gradelor de dificultate FRTA, moștenite la rândul lor din străbunul sistem Welzenbach, ale gradelor de dificultate UIAA referitoare atât la căţărarea liberă, mai exact naturală, cât şi la cea artificială, nu prea re­uşesc să clarifice aceste dileme aflate şi pe plan mondial în grele impasuri, lăsând ca viitori „alpinişti virtuali" să decripteze aceste mistere.

 

Mircea Noaghiu, Tributul Hazardului – de Dinu MITITEANU

Prietenului meu Mircea i se potrivește perfect afirmația lui Ionel Coman, cel pe „urmele" căruia a călcat şi calcă. Şi nu doar pe străzile Braşovului şi pe potecile verticale „marcate cu pitoane", dar şi în ale scrisului.

Citez: „Pentru mulţi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a rămas o pasiune durabilă, adaptată anilor, dar mereu atrăgătoare...". Cartea de faţă dovedeşte asta, aşa cum a dovedit-o şi penultima, Lacrima de piatră, pe care, citind- o, rămâi uimit că la 63 de ani, negăsind coechipier, s-a dus singur să mai pitoneze două lungimi de coardă din „Amurgul zeilor", traseu început cu 20 de ani în urmă! A făcut asta după ce aflase că traseul e trecut în cartea Cheile Bicazului a amicului sau Ferenc Wild. Ne uimeşte şi ultima sa ascensiune solitară relatată în cartea de faţă, după nişte intervenţii chirurgicale după care cei mai mulţi nu se pot despărţi de cârje. Ne uimeşte însă mai ales prin faptul că nu s-a lăsat învins de hazardul ce i-a răpit prieteni sau „elevi", de faptul că deseori a fost chemat „să dea cu subsemnatul". Nu întotdeauna era vorba de hazard, ci de consecinţele năbădăilor unor tineri care „uitau" uneori că mentorul lor îi îndemnase mereu la prudenţă maximă. Extrapolând, ştim cu toţii că de accidentele de pe şosele nu sunt vinovaţi instructorii auto.

 

Pag. 26

Prin munții altora

Bianco Grat-Piz Bernina – de Dinu și Marlene MITITEANU

Bianco Grat e cea mai frumoasă cale de acces spre patrumiarul Bernina; am dorit s-o parcurgem doar pe vreme bună şi am reuşit asta doar la a 3-a tentativă.

Toate ascensiunile pe vârfuri de munte ne produc mari satisfacţii, mai ales dacă, prin noroc, prin așteptări sau reveniri, le facem pe vreme bună. Frumuseţea panoramelor ce le admirăm de pe vârfuri sunt deseori egalate sau chiar depășite de frumuseţea crestei pe care urcăm spre acel vârf.

Ideea să nu abordăm patrumiarul Bernina pe traseul clasic, ci pe această nu prea dificilă, dar foarte frumoasă „Creasta Albă”, ne-a dat-o prietenul Puiu Dimache din Roma. Mai apoi, Ştefan, Mirela şi Dacu', colegi de club, care au urcat-o în vara lui 2012. Noi am urcat până la cabana Tschierva la început de septembrie 2012, apoi din nou în 18 iulie 2013. Dar pro­gnozele ne-au determinat să facem cale întoarsă, să amânăm pentru altă dată.

Din vreme, pentru a 3-a tentativă, ne reţinusem locuri la cabana Tschierva din Elveţia şi la cabana Marco e Rosa din Italia. Dar prognozele ne vor determina să amânăm din nou cu o zi…

 

Pag. 28-29

Mergeţi pe mâna noastră!

Albania, o încântătoare opţiune de vacantă - convorbire cu Excelenta Sa Sami Shiba, ambasadorul Albaniei la Bucureşti – A consemnat Cristian HRISTEA

- Ne aflăm în plin sezon estival. Care ar fi, domnule ambasador Sami Shiba, valorile şi resursele turistice pe care se bazează Albania în încercarea de a atrage cât mai mulţi turişti?

- Să o luăm cu începutul. Luna mai marchează deschiderea sezonului turistic albanez. Una dintre priorităţile noastre este să prezentăm publicului român valorile şi resursele turistice şi culturale ale Albaniei. În acest context, cu mândrie pot spune că potenţialul turistic al zonelor de coastă şi al celor montane este excepţional. Frumuseţea naturală, poziţia sa geografică şi climatul dulce fac din Albania un loc special în Europa. Aceşti factori contribuie la creşterea numărului de cetăţeni străini care ne vizitează ţara, astfel încât, în 2013,   acesta a ajuns la peste 4,3 milioane de turişti.

Pe de o parte, Albania are un mediu înconjurător virgin şi un agreabil climat mediteraneean, care-i permite să fie o destinaţie de top pe durata întregului an. În ultima perioadă, turismul albanez a crescut, axându-se în special pe pachete turistice atrăgătoare, cum ar fi turismul munte-mare, turismul cultural şi istoric, turismul montan.

De cealaltă parte, se află litoralul albanez, cu o lungime de 450 km, cu multe golfuri ce au un excelent potenţial turistic marin, constituindu-se în principala atracţie turistică a ţării. Plajele numeroase au nisipul fin, fiind mărginite de pini şi de ţărmuri pietroase şi se întind atât pe malurile Mării Adriatice, cât şi pe cele ale Mării Ionice, dând posibilitatea turiştilor ca, în decursul a câtorva minute, să ajungă de la climatul montan din Llogara la climatul cald al coastei Dhermi.

De asemenea, Albania posedă resurse importante pentru dezvoltarea turismului montan. Alpii Albanezi în nord, lanţurile montane de-a lungul Mării Ionice - Kruje, Berat, Elbasan - oferă reale oportunități de primire a turiştilor pe tot timpul anului datorită climatului plăcut. În regiunile montane, Albania pune la dispoziţia turiştilor case tradiţionale de vacanţă ce îmbină tradiţia muntelui cu cea culturală. Turiştii pot locui în casele tradiţionale de piatră, numite „Kulas", unde gazdele va pot delecta cu pâine de casă, miere, brânzeturi şi diferite bucate delicioase, provenite din gospodăria proprie. Aceste unităţi de cazare speciale şi tradiţionale, bogăția bucătăriei, preţurile atractive împreună cu ospitalitatea istorică albaneză creează un ambient minunat, ce transformă Albania într-o destinație unde turiştii occidentali revin mereu cu plăcere…

 

Pag. 29

Eveniment

În octombrie, trei decenii de concerte în subteran

Scurtă istorie muzicală a Peşterii Româneşti – de dr. Constantin LUPU

Peştera Româneşti se află în vestul ţării, în nordul munţilor Poiana Ruscă, în apropierea localității Româneşti. Este formată dintr-un calcar mezozoic. Munţii Poiana Ruscă fac parte din Carpaţii de sud (Alpii Transilvaniei), fiind un masiv muntos bogat în păduri, râuri, minereuri şi, desigur, în renumita marmoră albă cristalină de Ruşchiţa, asemănătoare celei de Carrara. Oraşele mai mari din jurul munţilor Poiana Ruscă sunt Deva, Lugoj, Caransebeş, Făget, Hunedoara.

Istoria geologică a Peşterii Româneşti începe în urmă cu 150 milioane de ani, când un râu a pătruns în masivul de calcar-magnezit şi, prin eroziune mecanică şi coroziune chimică, a dat naştere peşterii. Apele au format o reţea superioară de galerii, apoi au coborât în structurile de calcar, astfel că în prezent avem patru etaje ale acestui complex carstic. Lungimea totală a galeriilor Peşterii Româneşţi este de 1.438 m, iar concertele se desfăşoară în sala mare de la etajul al doilea.

Arheologii au stabilit că Peştera Româneşti a fost locuită în paleolitic, oferind oamenilor primul adăpost în caz de intemperii sau atacuri, apreciindu-se că peştera a fost populată în urmă cu 8-10.000 de ani.

Istoria scrisă a Peşterii Româneşti începe prin 1820, când naturalistul vienez Orthmayr a descris-o în lucrarea "Munţii Poiana Ruscă din ţinutul Banat". Mult mai târziu, în anul 1958, speologii de la Institutul de speologie Emil Racoviţă au întocmit prima hartă a acesteia.

Clubul SPEOTIMIŞ din Timişoara, fondat de dr. Constantin Lupu în anul 1975, a continuat explorările în acest sistem carstic, coborând în etajele inferioare, stabilind lungimea peşterii la 1438 m şi diferenţa de nivel de minus 54 metri…

 

Pag. 30-31

Atlas

Prin Tirol, sub vraja Munţilor Dolomiţi (II) – de Nicolae PETRESCU; foto: Alexandru PETRESCU

Pentru Tirolul italian am mers spre Brenner Pass, pe un drum din vremuri de demult, deoarece duce la punctul de despărțire a apelor şi căilor spre Europa de sud-est şi cea vestică, Isarco şi Adigele, spre Adriatica, Silul şi Innul prin Dunăre spre Marea Neagră. Din acest motiv, inginerul Ch. von Etzel a realizat între 1865-1876 linia de cale ferată.

Pe autostradă am rulat printr-un relief încântător cu torenţi, cascade şi gheţari prin apropiere, prin tunele şi prin viaducte, unul numit nu întâmplător Europa Brucke, considerat cel mai înalt pod din bătrânul continent...

 

Pag. 32

Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (VI)

Nistru-‘87 - de Alecu RENIŢĂ

Unguri, o mică localitate situată pe malul drept al Nistrului, în aval de Otaci, descopăr la poalele unei costişe de codru secular, răbufnind direct din stânci de calcar, izvoare puternice. Casele, pitite pe sub arbori uriaşi, cuprind terasele nistrene până la 200 de metri deasupra fluviului. Vegetaţia luxuriantă camuflează un început de nenorocire care a lovit satul de vreo cinci - şapte ani: pe terasele de mijloc şi superioare, unde se găsesc mai mult de jumătate din casele satului, a dispărut apa din fântâni. Primăria, ca să aline necazurile oamenilor, a procurat o autocisternă de patru tone, care vine la izvoarele din vale, ia apă, o duce şi o toarnă în fântânile din partea de sus a satului. Apa se menţine în fântâni cel mult 24 de ore, după care dispare. Mi s-a părut ireală şi sisifică urcarea zilnică a apei cu autocisterna pe terasele de mijloc şi superioare. De ce o fi dispărut apa într-o zonă a apelor?