Ultimul Numar Publicat


Cuprins »

 

Colecția verde

( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)


( citeşte tot articolul)



Înscrierile în listele de prenumeranți cât și comandarea cărților din Colecția verde se pot face la adresele de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com


 

"Dacă n-ar fi fost cartea lui Ionel Teodoreanu … "
de
Iftimie NESFÂNTU

(citeşte tot articolul)

 

browser stats

 

RP Nr. 477 / 2014

 

Pentru a comanda acest numar apasati butonul de mai jos !

Acest numar va fi adaugat in cos (meniu stanga) dupa ce butonul de mai sus a fost apasat.
Pentru a finaliza comanda mergeti pe meniul "Cosul de comenzi" si completati detaliile cerute !

 
 
 

SUMAR

Pag. 2

Stelele turismului românesc: Eva Gligor, 55 de ani în industria vacanțelor și călătoriilor! – de Mihai OGRINJI

Eva Gligor, în 1995, aduna aproape patru ani de când înființase Atlantic Tour, o agenție ce avea să devină în scurt timp un reper pentru turismul românesc. Înainte de această „resetare“, Eva lăsase în urmă 32 de ani de muncă la ONT București, dintre care în ultimii 12 ani fusese ghidă pentru o firmă germană. „Singurul lucru pe care l-am făcut de-o viaţă era turismul“, declara, în acel interviu, în stilu-i direct, sigur, pigmentat adesea cu umor.

Elegantă, luminoasă și plină de vervă, Eva Gligor onora, în ianuarie 2010, Gala de la Horezu prin care Asociaţia Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism îi decerna Premiul de Excelenţă. Era, pe bună dreptate, o recunoaștere firească a vocației sale pentru turismul care trebuie modelat de oameni care să aibă disponibilitatea de a investi nu numai bani, ci și enorm de mult suflet.

 

Vitralii;

Scrinul Andei

Aur: comori și blesteme… – de Anda RAICU

Conform relatărilor lui Johannes Lydus (scriitor bizantin din secolul al VI-lea d.Hr.), bazate pe informaţii provenite de la medicul personal al împăratului Traian, captura dusă la Roma, după înfrângerea dacilor, ar fi cuprins 1.650.000 kg. aur, argint, într-o cantitate dublă, și 500.000 de prizonieri. Chiar dacă e vorba de exagerări, în astfel de cifre, cercetările arheologilor, ca și realitățile practice atestă că pământurile românești au deținut importante zăcăminte aurifere și că acestea au fost exploatate încă din neoliticul timpuriu. Rămân, de asemenea, faimoase râuri ca Arieșul și Crișul Alb, ale căror nisipuri aluvionare purtau “fluturi de aur”, adică particule ale fascinantului metal. Motivul pentru care romanii i-au adăugat Daciei epitetul Felix - Fericit, luptându-se încrâncenat pentru a o subjuga, va fi fost, fără îndoială, bogăția în aur a ţării…

(Text din anul 1996)

 

Pag. 3

Câte ceva despre…

Anticariate, ca ispită turistică – de Mihai OGRINJI

Nu știu dacă cineva a organizat sau va organiza vreo excursie având ca țintă buchiniștii de pe malul Senei ori pe cei din preajma catedralei Notre Dame. Și, de ce nu, negustorii de cărți din Timișoara, de pe malul Begăi. Sigur, ar fi o tentativă cu totul insolită și, mai mult ca sigur, irealizabilă. Și, totuși, există destui turiști interesați de cartea veche, de tot felul de alte tipărituri - hărți, ilustrate, autografe, semnături de autori, (liste de) meniuri etc. - și, desigur, în și mai largă măsură, de tot soiul de obiecte, mai mult sau mai puțin valoroase, întrunite sub pălăria a ceea ce se cheamă „antichități“. Cu toate acestea, sunt nu puțini cei care, aflați într-un mare oraș din Vest, din Orient ori de dincolo de Ocean, se dedau la un shopping de astfel de rarități. Fără a fi o laudă, spun că sunt un vechi și pasionat mușteriu al anticariatelor. Am cheltuit mult timp (și destui bani, aș putea spune) printre pereți cu rafturi până în tavan, prin tot felul de subsoluri, căutând, de multe ori, nu ceva anume, ci, mai degrabă, ceea ce „nici cu gândul nu gândești“. Am avut, adesea, surprize plăcute și, fi rește, costisitoare. Cel puțin în București, anticarii de azi sunt departe de cei de odinioară, și nu neapărat din pricina lipsei lor de cultură (în cele mai numeroase situații), cât, mai cu seamă, în privința lăcomiei. Achiziționează sumedenie de tipărituri pe sume absolut derizorii, punând, după aceea, preț de-a dreptul spoliator pe fiecare exemplar în parte. A existat și o perioadă mai specială. Înainte de 1989, existau așa numitele „centre de colectare a hârtiei vechi“, unde nu de puține ori puteai să nimerești peste tipărituri de toată isprava. Achiziționarea se făcea la kilogram, ca întotdeauna. De la un astfel de „centru“, care ființa într-o rulotă, am făcut rost, între altele, de „Marea enciclopedie franceză“, ediția 1900. Prețul de pornire: 25 lei volumul. Persoana care păstorea afacerea nu-mi dădea mai mult de două bucăți pe zi. „Mai treceți, fiindcă o să mai primesc“, îmi spunea la vizitele pe care i le facem la două-trei zile. După vreo opt volume, a dublat prețul. După altele cam tot pe atâtea, văzându-mă, poate, prea insistent, a majorat din nou tranzacția, ca, pe când achiziționam numărul 21, să-mi ceară câte o sută de lei de bucată. N-am rezistat negocierilor decât până la volumul 25... Trebuie să spun că era pe vremea când se dărâmau multe case din București, numeroase familii, îmbătrânite, fiind nevoite să renunțe la biblioteci - mai mari sau mai mici - de certă valoare. Nu lipseau, însă, nici chilipirgii, care au pus mâna pe nenumărate ediții bibliofile, pe cărți greu de găsit vreodată, pe alte și alte rarități. Unii dintre ei (aflați, într-un fel sau altul, în solda unei rețele care vedea, auzea și știa totul) luau, pe câte un kilogram de carne - marfă greu de procurat în acei ani - câte un geamantan întreg de prețioase cărți vechi... S-au făcut jafuri și averi, în acest chip. Dar asta este altă poveste...

 

Pag 4

Din culisele unei emisiuni de călătorie

Poveste din România care tot dispare – de Raluca Aftene – TVR Iași

Când unii oameni pornesc spre birou, eu pornesc spre o poveste, cu echipa alături. „Mergem în nordul Bucovinei la Ulma, să aflăm istoria huțulilor!”, „Am aflat că într-un sat din Bacău, Regina Maria a trăit o poveste de dragoste în timpul războiului”, „Hai în Vrancea, să spunem povestea podgoriilor”. În şase ani de televiziune, am ascultat și am spus mai departe multe astfel de povești. În căutarea lor, am făcut sute de kilometri printr-o Moldovă când prăfuită, când strălucitoare, într-o neostenită căutare a subiectului, a personajului, a cadrului perfect. Am filmat zeci de casete și tot atâtea zeci de ore am stat neclintită în cabina de montaj, negociind asiduu cu editorul de imagine – hai să mai stăm o oră, două peste program, să iasă reportajul fără cusur! Le-am strâns pe toate în arhivă, am luat premii cu ele, am adus bucurie acelor telespectatori care au avut disponibilitatea ca din „pachetul” livrat de televizor, dintre cancanuri și bâlciuri, să se oprească la un reportaj despre normalitate, la un produs jurnalistic curat. La o emisiune de călătorie…

 

Pag 5

A plecat un tren din gară... – de Casian BALABASCIUC

Traficul feroviar a fost de fiecare dată subiect de inspiraţie nu doar pentru oamenii de afaceri, ci şi pentru scriitori, muzicieni sau fotografi, gara fiind inevitabil loc de încrucişare a trenurilor, dar şi a intereselor, informaţiilor şi, de ce nu, a destinelor omenești. Şi în Bucovina transportul pe căile ferate a deținut o bună bucată de timp un rol vital pentru buna desfășurare a activităților societăţii. Rețeaua de drumuri de fier, bine amplasată şi deosebit de riguros construită, a determinat o creştere economică şi o diversificare a activităților aferente prin facilitarea schimburilor de mărfuri, dar şi a circulației de persoane deîndată ce a fost constituită. Azi, în ciuda diminuării activităților feroviare, ca urmare a concurenței acerbe a transportului rutier, prin gări tranzitează încă numeroase trenuri de marfă sau de persoane. Chiar şi turismul se mai practică şi acum utilizându-se acest deja vechi sistem de transport. Iar dacă turiştii coborâți pe peroanele gărilor din Suceava, Gura Humorului, Câmpulung sau Vatra Dornei descoperă în clădirile care îi întâmpină adevărate edificii somptuoase, unele dintre ele atractive atât prin arhitectura cât şi prin personalitatea ce conservă parfumul unor vremuri apuse, este un câștig în plus pentru oferta turistică a spaţiului bucovinean.

 

Pag: 6-7

Turism de sănătate: Un atu slab valorificat pe piața externă – de Florentina COMAN; Foto: Mihai VASILE

Resursele naturale cu valoare terapeutică reprezintă o șansă uriașă pentru comunitățile ce le dețin. Sarea, una dintre aceste resurse, a fost dintotdeauna o bogăție pentru care s-au dat chiar mai multe bătălii decât pentru aur. La începutul secolului al XX-lea, în Tibet și Mongolia mărfurile se mai achitau cu plăci și bare de sare. Cuvântul „salariu” vine de la „sare”. Pe lângă soldă, cei din armata romană primeau „salarium”, o cotă de sare (în latină - sale). Mai târziu, în loc de sare au primit un supliment în bani, care s-a numit tot „salarium”, iar în timp, sub această denumire s-a înțeles întreaga soldă. Romanii

spuneau că sarea este „harul pământului”, Platon – „substanța zeilor”, iar Homer numea sarea „divină”. În Noul Testament (Matei 5:13),Iisus Hristos le spune discipolilor săi: „Voi sunteți sarea pământului”, iar această expresie este folosită și astăzi în mod comun pentru a descrie importanţa unei persoane. Aproape orice cultură are obiceiuri și tradiții legate de sare. În tradiţiile românești, sarea apare alături de pâine, ca semn al armoniei, prieteniei și ospitalității. Pe vremuri, sarea era atât de greu de procurat și valoarea ei era atât de mare, încât nimeni nu-și îngăduia să o risipească.

 

Pag. 8

Monumente mai puţin cunoscute

Mânăstirea Găiseni – de Mihai OGRINJI

Am aflat câte ceva de Găiseni, pentru prima dată, de la prof. univ. dr. Nicolae Neacșu, care mi-a vorbit cu o specială însuflețire despre mânăstirea de aici, ca și despre frumuseţea locului în sine, chit că se găsește în plină câmpie. Mă gândeam atunci, fiind cel mai la îndemână exemplu, că, din păcate, puţini sunt cei care au auzit de Schitul Strâmbu Găiseni, cu toate că el este foarte aproape de București, la circa 35 km. Ce păcat că un asemenea lăcaș, cu un destin aproape eroic, nu a fost captat, încă, în vreun circuit turistic pe care l-ar merita cu prisosință...

 

Pag. 9-12

Reportaj

La Drăgășani, în zile cu ploaie și vin... – de Mihai OGRINJI; Foto: Mihai VASILE

Nimeni nu va izbuti vreodată să estimeze, în chip convingător, cât datorează vinul nemărginitelor panegirice ce i-au fost închinate în atâtea și atâtea scrieri literare. La fel cum, desigur, nu vom putea ști nici câtă „inspiraţie“ a stârnit această fabuloasă licoare nenumăraților poeți, romancieri, dramaturgi. Dar, poate tot atât de mult, și pictorilor, compozitorilor și, de ce nu, arhitecților, matematicienilor sau savanților…

…Cât am stat la Drăgășani, aproape trei zile, a plouat cu năduf și sârg. O ploaie cu duh bacovian, apăsătoare, cu mici pauze ce lăsau burhaiul să se destrăbăleze pe coclauri și, desigur, pe drumurile care leagă viile de aici, punându-ne în încurcătură. Pe ploaie nu trebuie să te superi însă niciodată. Chiar și atunci când încă n-ai apucat să pui acoperiș la casa-ţi nouă. Și cu atât mai puţin când stai la un hotel precum „Kilometrul zero“ - dichisit, elegant, rostuit cu artă și cu mult bun gust -, iar ca amfitrion să-ţi fie un om precum Eugen Diaconescu. Patronul hotelului, dar și deținătorul unor proprietăți pe cale de dispariție în România zilelor noastre: rafinament, căldură sufletească, umor, generozitate și, nu în ultimul rând, o însușire hulită rău de tot: patriotism…

…Peste drum, o plăcuța pe peretele imobilului îl face atent pe orice trecător: „Expoziția documentară Gib. I. Mihăescu“. Casa este locuită de familia Floroiu, doamna Daciana Floroiu fiind nimeni altcineva decât nepoata marelui prozator. Nepoată de fiică. Are idee despre prestigiosul bunic din fotografii și din scrierile acestuia. Nici mama ei, fiica lui Gib. I. Mihăescu, nu l-a cunoscut cine știe ce, devreme ce avea doar doi ani când ilustrul său tată încheia socotelile pământești (în octombrie 1935, la doar 41 de ani). Se născuse la 23 aprilie 1894, la Drăgășani. Moartea autorului romanului „Femeia de ciocolată“ - a suferit de tuberculoză, o boală neiertătoare în perioada interbelică - a fost deplânsă de întreaga tagmă scriitoricească…

 

Pag. 12-13

Zidiri, vremuri, oameni

Conacul Nicolae Bălcescu – de Cristian PITULICE; Foto: Adrian RĂDULESCU

Nu pentru puţini dintre noi, pe drumul ce leagă Piteștiul de Râmnicu Vâlcea, cele mai importante obiective turistice sunt cele trei aglomerări de grătare ale firmelor Cicicu Undog, S.C. Beby S.R.L și, evident, Sat Bos. Pentru toată românimea, Deduleștiul este trecut cu litere boldate pe orice hartă rutieră de bun simț. Venind dinspre Pitești, cum am mai zis, dacă reuşim să ne rupem de miresmele Deduleștilor, la o aruncătură de băț mai la deal dăm de un indicator pe care scrie: Conacul Nicolae Bălcescu - 6 km. Eu zic că musai trebuie să vă ţină curajul și dorinţa de cultură și dragostea de ţară… și micul de Dedulești ca să viraţi prin comuna Milcoiu ca să ajungeţi la Conacul Nicolae Bălcescu din comuna cu același nume. Nu veţi regreta.

 

Pag. 13

Lecturi

Un irlandez cu suflet de roman

Peter Hurley - Drumul Crucilor – de Dinu MITITEANU

E atât de plăcut, de tonic, să afli despre români impresii pozitive, sincere, nu doar protocolare, ale unui străin. Peter Hurley, străin? În „Cuvânt înainte” la cartea „Drumul crucilor” semnată de acest irlandez îndrăgostit de România, domnul Virgil Niţulescu, directorul Muzeului Naţional al Ţăranului Român, scrie: „...Îl percep pe Peter nu ca pe un străin, ci ca pe un om care... e mult mai legat de România decât mulţi dintre compatrioții mei. Lui, pur şi simplu, i-a păsat şi îi pasă de această ţară...” Despre sosirea sa în Romania, Peter scrie în Prefață: „Trebuie să mărturisesc că, venind la Bucureşti în 1994, nu am simţit nimic din acea înstrăinare pe care am cunoscut-o în 1989, când am plecat să locuiesc într-un oraș din nordul Angliei. Şi acel spirit care m-a fascinat atât de tare în 1994 este viu şi astăzi...

Sentimentele sale faţă de România l-au determinat să abandoneze domeniul economic, pentru care venise, şi să se dedice căutării şi promovării valorilor româneşti autentice. Este producătorul festivalului intercultural de tradiții țărănești „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel (The Long Road to the Merry Cemetery)” organizat anual în satul Săpânța din Maramureș. Cartea sa, scrisă la îndemnul multor prieteni, e relatarea unei temerare (pentru el) călătorii „a la Badea Cârțan”: per pedes, singur, iarna, 650 km, cam 25-30 pe zi, între Cimitirul Vesel din Săpânța şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Singurii credincioși camarazi în acest periplu i-au fost un rucsăcel şi un toiag. Toiag ce-l avea lângă el în seara de la mijloc de decembrie, la aproape un an de la finalul călătoriei, când, în holul Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, acorda dedicații celor care i-au epuizat rapid stocul de cărţi. Pentru noi şi alţi mulţi clujeni, a rămas şi acela un moment de neuitat, parte din minunata „Sară de colinde maramureșene”. La final de spectacol, în aplauze îndelungi, alături de rapsozii maramureșeni, de toate vârstele, a fost invitat pe scenă şi Peter, însoțit de toiagul său..

 

Pag. 14-15

Concediul meu de vară e la ţară...Colț de rai – de Dinu MITITEANU

Scurtă cronică a unei călătorii responsabile – de Mihai VASILE și Matei BROD

La ora 16,00, punctuali, intrăm în sala de conferințe a hotelului Brâncuși din Tg. Jiu. „Turismul responsabil este un concept prezent peste tot în lume, prin organizații, publicații și manifestări, generând în mod constant agenda publică referitoare la turism în general”, ne spune domnul Aurel Borșan – președintele Fundaţiei Amfiteatru, în deschiderea celei de-a treia ediții a Forumului Internaţional pentru Turismul Responsabil, desfășurat la Târgu Jiu în perioada 4-6 aprilie 2014, și care a reunit specialiști din România, Bulgaria, Thailanda și Republica Moldova, reprezentanți ai autorităților publice locale si centrale, reprezentanți ai unor organizații de prestigiu: ANTREC, Asociaţia Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, Asociaţia Clusterelor din România, Fundația Adept; universități precum: Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Academia de Studii Economice Bucureşti, Universitatea din Târgu Jiu, Khon Kaen University (Thailanda), Universitatea din Craiova, Universitatea din Sofia, agenții de turism etc. Această a treia ediție a Forumului Internaţional pentru Turismul Responsabil a fost organizată în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Turism…

 

Pag. 16-17

Pagini din istoria turismului montan

Din nou despre) Înființarea unora dintre primele Case de adăpost din Munții Bucegi – de Nicolae LUPU, membru AJTR

Este ceva în făptura omenească, ceva atavic, dacă putem zice, care ne rechiamă la viaţa singuratecă, preistorică, de a trăi în mijlocul naturei, de a cugeta, de a ne simţi în sânul ei, trecând de la fiorile întunericului, necunoscutului – străbătând pădurile – la arșița soarelui, pârlindu-ne faţa pe plaiurile pleșuve, urcând pe culmile cu priveliști îndepărtate, unde ochiul nu se satură de varietatea lor. (…) În desele drumuri pentru cunoașterea munţilor Ţărei noastre și a simţi farmecul lor, am întâmpinat pretutindeni lipsa de adăpost, precum și drumuri impracticabile și rău întreținute, lucruri cari ne-au îndemnat să formăm o asociaţie românească pentru drumeție, carpatinism cu toate sporturile apropiate”, se explică, justificând necesitatea asociaţiilor pentru drumeţie, într-un memoriu al Asociaţiei Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, din anul 1930. La acea vreme deja se afirmaseră asociaţii precum Siebenbürgische Karpathenverein (SKV)/ Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor (la Sibiu, din 1880), Societatea de Gimnastică, Sport și Muzică (la Iași, din 1902) și Frăţia Munteană (la Cluj, din 1920)…

 

Pag 17

Galeria Rp

TRAIAN ȘTEFAN BOICESCU

Născut la 31 octombrie 1957, Râmnicu Vâlcea. În 1989, a absolvit Academia de Artă București, Facultatea de Arte Plastice și Decorative - Secţia Arte Textile. • Premii: “Man of the Year 2002” The American Biographical Institute Board of International Research (2002); Ordinul Naţional: Meritul Cultural în grad de “Comandor” (2004); International Peace Prize, awarded by The United Cultural Convention of USA (2005); Premiul pentru Tapiserie Haute- Lisse al Uniunii Artiștilor Plasticii din România la Trienala de Artă Textilă, ediţia a V-a • Expoziţii personale, naţionale, internaţionale (selecţie): M.C.B.R. Arthis, Bruxelles-Belgia; Galeria Căminul- Artei, București; Galeria Neupre Namur- Belgia; Misiunea României de la Comunitatea Europeană, Bruxelles-Belgia; Muzeul de Artă Contemporană, Galaţi; Muzeul de Artă, Craiova; Muzeul de Artă, Cluj; Salonul Naţional de Artă Decorativă Muzeul Naţional Cotroceni; Grup 4+2: Muzeul de Artă, Constanţa; Muzeul Judeţean “Aurelian Sacerdoţeanu“- Bacău; Galeria UAP “Ion Andreescu”-Buzău; Palatul Parlamentului,

sala “Constantin Brâncuși”; București; Galeria Du Port, Marseille-Franţa; Galeria Del Bello, Toronto- Canada; Centrul Expozitional, Shanghai-China; Galeria Municipală Ciudad Real, La Mancha- Spania;“Salonul Naţional de Artă Decorativă”, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei - Chișinău.

 

Pag. 18-19

Montana

Masivul Ceahlău

„Călugărul bătrân îmi șoptește din prag” - Text și Foto: Dinu BOGHEZ

Îmi luasem inima în dinți când, într-o dimineață cu cer senin, mă urcasem în autobuzul care avea să-mi sfârșească prima etapă din drumul lung pe care trebuia să-l fac până la poalele Ceahlăului, la care râvnisem încă din anul ce trecuse. Ceva așteptare în Gara de Nord şi iată-mă în trenul din care aveam să cobor tocmai la Bicaz. Conversații domestice în trenul cu nu prea mulţi călători. Unii mai taciturni, alţii mai vorbăreți. Printre ei unul care-şi clama cu voce ridicată credința în Dumnezeul lui, ales tocmai Ştefan cel Mare. Cu un altul, îmi găsesc oarecari cunoştinţe comune din vremea când, tânăr inginer, deschideam ochii pe șantierul fabricii de fibre sintetice. Doamne, cât mai era de atunci, când fabrica stătea mândră la locul său şi vremea asta, când ajunsese o ruină. Către sfârşitul călătoriei, când rămăsesem în vagonul presurizat doar vreo doi-trei călători, un tânăr mergător spre muntele Ceahlăului intră în vorbă şi-mi spune că părinții lui îl așteptau cu maşina în gara pustie a Bicazului. Cu ei ajung repede la cabana Izvorul Muntelui. Prin Bicaz, străzi pustii. Câte un bec ici-colo, mai sugerează, totuşi, trecerea prin oraș. Nu prea am ce reţine de la trecerea asta fugară, doar într-un loc, un zid de beton cu luminițe undeva, sus de tot, sugerează monstrul barajului care stăpânea apele…

 

Pag: 20

Creasta Gropșoarele – Zăganu – de Mihail și Andreea CERNAT

Așadar, la vremea când jos, în câmpie, primăvara era stăpână, dar zăpezile pudrau vârfurile și culmile înalte din masiv, am pornit dis-de-dimineață din București spre Masivul Ciucaș ca să urcăm la cabana Muntele Roșu. Este cam rece și bate un pic de vânt. Încă de la început, urcușul este destul de abrupt, în serpentine scurte, pe un picior de munte. Mergem cu rucsacurile în spate, fără să ne grăbim. După un timp, ieșim la o sondă seismică. În zare se conturează Bucegii, Munţii Baiului și, mai aproape, Munţii Grohotișului. În continuare, traseul se desfășoară de-a coasta, prin rariști de pădure. Într-un loc mai deschis vedem abrupturile Gropșoarelor. Mai avem de urcat! Facem un mic popas, apoi reluăm parcursul. Traseul trece prin vecinătatea Vârfului Muntele Roșu. Atunci, când zăpezile sunt mari și proaspăt căzute, parcursul se face chiar peste vârf. Vântul s-a mai întețit. Continuăm să urcăm, străbătând o culme mai îngustă ce face legătura cu Muntele Gropșoarele. Ajungem în punctul „La Răscruce”. Privim spre Vârful Ciucaș, admirând formațiunile stâncoase din Cetatea Tigăilor. Culmea Bratocei se desfășoară cu lungimea-i caracteristică. Ne continuăm traseul în zona culmii largi ce urcă la cele două sonde seismice vechi. Vântul este intens, aşa că resimțim temperatura și mai scăzută decât este în realitate. Ca atare, ne punem cagulele și glugile de la gecile de iarnă din dotare. Nu după mult timp suntem la nivelul celor două sonde. Vizibilitatea este bună, chiar dacă un front atmosferic se conturează la orizont. Ne adăpostim un pic într-una dintre sonde. Andreea, așa cum este echipată, parcă e un pinguin drăgălaș! Nu zăbovim și ne reluăm traseul pe culmea vântuită. Până pe Gropșoarele mai avem de trecut prin preajma câtorva vârfuri secundare. În această zonă, când vizibilitatea este scăzută, sunt probleme mari de orientare. Acum însă nu avem niciun fel de probleme!

 

Pag: 21-22

Montana

Retezatul în blană de leopard – de Dinu MITITEANU; Foto: Marlene MITITEANU

Cam asta bănuiam că vom găsi în Retezat la acel sfârşit de lună mai, când, întorcându-ne din Hăşmaş, ne gândeam ca de obicei unde să mergem data viitoare. Undeva la graniţă dintre cele două anotimpuri, graniţă ce știam că nu e o linie clară şi definitivă între iarna ce se retrage şi primăvara ce ia mereu în stăpânire noi teritorii de la aceasta. Ne era dor de un arhipelag cu mari insule de zăpadă, răspândite haotic pe o mare de iarbă împodobită cu flori primăvăratice. Un aspect pe care nu mai ştim când l-am numit „munte în blană de leopard”.

Ne era dor de liniștea muntelui, „tulburată” doar de triluri de păsărele, de fluierăturile marmotelor, de sunetele arcușului vânt pe harfe de cetini, de fondul sonor al şuvoindelor căscăduţe. Îmi aminteam vag de gânduri inspirate lui Andrei Pandrea de un asemenea anotimp în munte, gânduri scrise în cartea-eseu „Hoinar prin Bucegi” cu sensibilitatea

şi tumultul sentimental al vârstei de 17 ani. Ajuns acasă, am luat din raftul bibliotecii acea carte prefațată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, să recitesc acele gânduri şi să le folosesc ca motto, după realizarea ideii ce ne venise în acea primăvară, nu aşa timpurie precum cea recentă. În multe ture suntem însoțiți de colegi de club, de prieteni, plăcute ocazii de a oferi bucurie din bucurie. Dar s-a întâmplat ca în asta să fim doar noi doi; au şi turele în doi şi cele solitare farmecul lor.

 

Pag. 22-24

Alpinism

Creasta Carpaţilor Meridionali (I) – de Dan VASILESCU; Foto: Vlad PETCU

Parcurgerea integrală a crestei principale a Carpaţilor Meridionali, între Dunăre şi Valea Prahovei, în condiţii de iarnă, reprezintă una dintre cele mai frumoase performanţe ale alpinismului românesc, fiind şi una dintre probele de acordare a titlului de maestru al sportului. De multe ori, un alpinist spune că un traseu este foarte frumos atunci când, sub impulsul înfiorării pe care o simte la amintirea dificultăților prin care a trecut, îi îndrumă şi pe alţi alpinişti, pe care îi numeşte prieteni şi camarazi de munte, să guste şi ei din plăcerile acestei performanţe. Frumoasă, indiferent de sensul de parcurgere, ascensiunea înlănţuită a masivelor Godeanu, Retezat, Parâng, Căpăţânii, Făgăraș, Piatra Craiului şi Bucegi reprezintă, chiar şi în condiţii de vară, un test de rezistenţă fizică şi psihică pentru alpinişti, dar şi un test al bunei organizări şi coordonări a echipei care îşi propune această tură, în perspectiva unor viitoare expediţii alpine sau himalayene.

Traversarea hivernală atinge aproape toate vârfurile de peste 2.500 m din România - Peleaga, Parângul Mare, Negoiu, Moldoveanu, Urlea, Dara şi Omu - şi poate fi considerată o variantă mioritică a celebrei traversări Haute Route ce parcurge, în mai multe variante, vârfuri şi trecători din Alpi, cu altitudini de 3.000-4.000 m, între localităţile Chamonix şi Zermatt.

Prin eforturile complexe şi riscurile inerente pe care le presupune, această ascensiune este unică în alpinismul românesc, prin faptul că nici un alt traseu nu generează atâtea probleme de pregătire şi de organizare.

 

Pag. 25

Cheile Bicazului – Despre sus, de sus în jos: Fisura Artei – de Cătălin CREȚU

Cam asta ar fi alfabetizarea în Cheile Bicazului, dar ce să faci cu o simplă alfabetizare? Detaliile sunt cele care fac viața frumoasă, cărțile importante sunt cele la care revii, iar alfabetul deprins astăzi ne ajută să mergem mai departe, mai sus. Și în următoarele relatări vom schimba perspectiva, vom privi în jos, din pereți către șosea. Urcăm? Cu ce traseu să începem? Partea interesantă e acolo sus, nu pe asfalt. De unde să știe furnicile cum văd

păsările lumea?

Așa încheiam articolul din numărul precedent, încercând să trec în revistă (la propriu și la figurat) rutele parcurse în pereţii din Cheile Bicazului. E momentul acum să intrăm în detalii, să ne punem hamurile, espadrilele, căștile și fiarele pe noi și să începem să urcăm. Fisura Artei este unul dintre traseele mele preferate. Linia clară, impetuoasă, ce se ridică deasupra șoselei chiar la intrarea în Chei m-a fascinat îndată ce am văzut-o. Știam eu că traseul ăsta are ceva aparte, auzisem povești și zvonuri de tot felul (pe vremea aia nu existau bloguri sau albume foto online), văzusem câteva fotografii. Am fost prima dată în Fisura Artei la un an după ce am început căţărarea la modul serios. Am urcat cu nerăbdare pantele accentuate pline de frunze lunecoase, am privit cu emoție scrisul de la baza traseului, m-am uitat cu atenţie în sus, încercând să descifrez ce va urma. Pe urmă m-am trezit prins în amalgamul de fisuri și hornuri și m-am dezmeticit abia sus. Oau! Cam asta a fost senzația... Am fost apoi de 3 ori pe varianta prin exterior, am mai fost de vreo 3-4 ori în Fisura Surducului, am avut și o tentativă de iarnă, dar ne-am retras după 3 lungimi. Oau!

Cam asta e senzația și acum…

 

Pag. 26

A apărut în Colecția Verde cea de-a VII-a carte

Dan Anghel – Alpinism și escaladă în Munții Trascău

Dan Anghel este aproape singurul român care, în aceste zile, publică ghiduri de alpinism în paginile cărora poţi găsi o situație completă a traseelor, fie de alpinism, fie de escaladă sportivă, din multe zone de căţărare din Carpaţi. Până acum, sub semnătura lui au apărut: Dan Anghel – Munţii Apuseni. Ghidul traseelor de escaladă, 2007; Dan Anghel, Nicolae Budeancă – Alpinism și escaladă sportivă în Cheile Turzii, 2008; Dan Anghel, Cornel Zarescu – Alpinism și escaladă sportivă în Banat și Oltenia, 2009; Dan Anghel – Valea Aiudului. Monumente istorice, rezervații naturale, turism, alpinism, escaladă sportivă, parapantă, cicloturism, 2010; Dan Anghel, Niculae Budeancă – Alpinism și escaladă sportivă în Cheile Turzii și Cheile Turenilor, 2011.

În actualul ghid, Alpinism și escaladă în Munții Trascău, Dan Anghel, un foarte talentat alpinist, ne ajută să descoperim, sau să cunoaștem mai bine, zone de căţărare din Munţii Trascău, zone cum ar fi cele din Cheile Turenilor, Cheile Turzii, Colţul Trascăului, Piatra Secuiului, Cheile Aiudului, Cheile Mânăstirii, Cheile Cetei, Cheile Întregalde, Valea Ampoiului, Piatra Poienii, Calcarele de la Ampoiţa, Cheile Ampoiţei, Calcarele de la Bulbuci, Cheile Feneșului, Colţul lui Blaj…

 

Pag 26

Întâlniri la înălţime – de Costin MIU

Pentru mine, noua lume a început în cel mai inspiraţional mod posibil. Zilele trecute, cumpărasem două cărţi scrise de Niculae Baticu și Walter Kargel, doi dintre întemeietorii alpinismului românesc. Au fost acei oameni cu o iubire fantastică pentru munte și cu un curaj absolut incredibil. Au fost acei oameni care au cucerit traseele de alpinism ale Bucegilor în echipamente care astăzi ar stârni groaza numai privindu-le și închipuindu-ţi că ai fi nevoit să urci cu ele. Au fost acei oameni care au scris istoria alpinismului romantic românesc. Așadar, am devorat repede cele două cărţi. Despre Nae Baticu știam că a murit, despre Walter Kargel nu eram sigur, drept pentru care l-am întrebat pe David. „Trăiește, bă, dar e foarte în vârstă” mi-a zis Neacșu. Păi normal că e foarte în vârstă, doar e născut în 1923... Atunci am știut că trebuie să întâlnesc ultima rădăcină vie a alpinismului carpatin!

 

Pag 27-28

Călătorii spre sine

În munții Dacilor – de Mugur POP

Când vă vorbesc despre cetățile dacice din munţii Orăștiei vreau să înțelegeți că pentru mine sunt un fel de a doua casă. Că mă întorc acolo ori de câte ori pot ca și cum aș merge la bunici. Cu aceeași sete de a găsi lucruri normale și firești cu parfumul neschimbat de mii de ani. Dar de fiecare dată când ajung acolo, parcă tot nu îmi vine să cred că e adevărat. Și de asta mă simt vinovat într-un fel. Pentru că sentimentul de măreție, de centru al universului, e atât de fascinant și de puternic că parcă ceva din mine, mult prea raţional, se lasă greu convins. Dar pentru o aventură călare până acolo e deja un motiv destul de bun. Așa că într-o bună zi am pus bagajele pe cai, cât mai puţine lucruri, chiar prea puţine lucruri, după cum vom vedea. Patru cai și patru călăreți. Spre sud-sud vest. Plecând din Cluj. În căutarea misterioasei capitale a marelui imperiu dacic. A decouvrir, cum spun franţujii. Adică descoperind și neștiind drumurile. Pe lângă cai și echipament, harta și busola. Și gândul bun trimis înainte, ca un sol de pace, să ne desfacă zările și să le îmbuneze Așa că, Sarmisegetuza Regia, vezi că venim!

 

Pag 28

Cartea de turism

Mihai Fluerar - Un Camino perpetuu – de Maria COGĂLNICEANU

Călător împătimit din Balcani în Caraibe, din Franţa în Israel şi în Statele Unite ale Americii, din Rusia în Portugalia şi în alte ţări, posesor al unui CV cu reliefuri, dar fără poză şi magnificenţă, prietenos, „momârlan sau kurd?”, un cunoscător de oameni şi lumi diferite, spirit neliniștit şi comunicativ, un peregrin care nu-şi neagă originile, „brăilean extravertit şi emotiv”, care-şi proclamă eul cu umor și ironie, Mihai Fluerar, alias Aurelian Popoacă, nu se pierde în masa anonimilor întâlniți pe drum. Un Camino perpetuu este o carte în care s-a descărcat conștiința unui intelectual, profund preocupat de ghemul încâlcit al problemelor nesoluționate până acum, deşi a trecut un sfert de secol de la căderea comunismului. Confesiunea sinceră atinge aspecte esenţiale din viaţa personală, fără a uita ansamblul istoric, economic, cultural şi educativ, firele care leagă ființa neamului, deziluziile şi veşnica instabilitate a lucrurilor („…dar mie-mi este mereu frică de «originalitatea»românească”)…

 

Pag 30-31

Atlas

Prin Tirol, sub vraja Munţilor Dolomiţi (I) – de Nicolae PETRESCU; foto: Alexandru PETRESCU

Tirolul - cu cei 2986 km2, montani 80%, în Alpii Orientali, cu creste dantelate ori cu „frunţile de gheaţă” și ape ca Innul, Drava, Adige, ce au văi roditoare - a constituit o vatră de veche locuire și trecere din cele mai vechi timpuri până la efervescența turistică din zilele noastre. Mărturii sunt obiectele din paleolitic sau mumia înghețată a unui viețuitor de acum 5500 ani, descoperită la graniţă italo-austriacă și depusă cu unelte și arme într-o vitrină rece a Muzeului Arheologic Alto-Adige din Bolzano.

Munţii, care uneori parcă ating cerul, nu i-au împiedicat pe neguțători și războinici să-i treacă. Romanii, după ce i-au alungat pe celți, au întemeiat provincia Rethia, iar asupra lor, în 218 î.Hr., a venit Hannibal și, ceva mai târziu, în ajutorul său fratele Hasdrubal. Drumul nu l-au făcut pe undele Mediteranei, aducându-și cei 90000 de oșteni și 80 de elefanți din nisipurile fierbinți ale Cartaginei prin Tirol, printre stânci și ghețari, după o acomodare în Pirinei. Temeritatea lor este evocată în manieră americană în Tirolul austriac pe gheţarul Rettenbach prin spectacolul „Hanibal - călătorie în Alpi”, oștenii fiind schiorii, iar pachidermele - sănii cu șenile…

 

Pag. 32 și 31

Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (V)

Nistru-‘87 - de Alecu RENIŢĂ

De la Rudi-Arioneşti şi până la Soroca, Nistrul se vrea numai artist şi îşi croiește drum prin locuri de un pitoresc fără pereche. Apa se zbate printre maluri abrupte care dezgolesc straturi sedimentate de-a lungul a milioane de ani: pereţii verticali, atinși de un gălbui deschis sau alb sclipitor, mai păstrează frământările tectonice, iar grotele săpate la mare înălţime te privesc de sus cu ochiul lor de ciclop. Versanţii care apar după șerpuiturile Nistrului sunt împodobiți cu ierburi şi flori sălbatice, cu arbori seculari, pomi fructiferi şi bolovani uriași desprinși din stâncile despicate. Văzduhurile sunt proaspete şi încărcate de aromele verii. Călătoresc ca într-o poveste şi savurez peisaje de o frumusețe copleșitoare. Pe alocuri, unde malurile înalte strâmtorează fluviul până la fierberea apelor, torentul puternic aruncă vaporașul, ca pe o jucărie, în apropiere de colții stâncilor ce se ivesc din spume. O liniște necunoscută, tonifiantă, pune stăpânire pe mine şi mă curăță de orice teamă legată de vreo eventuală coliziune a vaporașului. Mă simt nespus de bine şi de liber. Surâd, când îmi amintesc că în rucsac ascund câţiva ani de pușcărie – e vorba de o carte interzisă de cenzura moscovită şi scrisă de Nicolae Iorga în anul 1905, în drumeția sa prin Basarabia. Cu tot riscul, am luat-o cu mine pentru a confrunta descrierile de atunci cu realitățile de astăzi…